Ileana Petran a murit pe un ger de februarie, la nouăzeci și șase de ani, iar partitura ei de romanțe stătea pe pupitrul pianului din salon, acolo unde o lăsase cu o seară înainte. Eu lucrez ca infirmieră la domiciliu de șaptesprezece ani și am văzut multe case părăsite de proprietari — dar casa aceea de pe strada Zefirului, cu pian Petrof în salon și partituri îngălbenite în fiecare sertar, nu am s-o uit.
Am ajuns la ea prima dată într-o miercuri, pentru injecții la genunchi. Ușa mi-a deschis-o Codruța, nepoata, o femeie în jur de cincizeci de ani, cu geacă de blană și parfum greu, care mi-a spus din prag că „bunica aude greu, dar e lucidă, să nu vă lăsați păcălită de aparențe". Mirosul din casă era de cafea turcească și de naftalină, iar din bucătărie se auzea un radio vechi, pe post local, cu buletin meteo pentru Poiana Brașov.
Ileana preda pian particular până acum zece ani, când artroza i-a blocat degetele. A fost profesoară de canto la un liceu de muzică din oraș aproape treizeci și cinci de ani, iar mai târziu a dat lecții acasă unor copii care veneau cu partituri noi și plecau fredonând. Mi-a povestit, într-o după-amiază cât îi făceam pansament la gleznă, că la cinci ani s-a așezat la pian singură, după ce auzise o arie la operă, și a reprodus-o din memorie. „Tata zicea că am ureche absolută, dar mama se uita urât — la ea în familie muzica era un moft de domnișoare bogate."
A vrut, la un moment dat, să fie contabilă — asta mi-a zis cu un fel de mândrie ciudată, ca și cum voia să-mi arate că nu fusese dintotdeauna sortită pianului. S-a înscris la o școală tehnică, a stat acolo doi ani, și-a dat seama că urăște cifrele mai mult decât orice pe lume, și s-a transferat la conservator. În timpul studiilor a cântat prin cafenele, a avut ofertă să se mute la Bucureşti şi să cânte la Operă, dar a refuzat — zicea că nu suportă orașul mare, și că la Brașov avea elevii ei, pe care nu voia să-i abandoneze.
Codruța venea o dată pe săptămână, mereu grăbită, mereu cu telefonul lipit de ureche. Nu se uita niciodată la pian. Într-o vizită am văzut-o răsfoind niște hârtii pe masa din bucătărie — acte de la notar, cu antetul unei firme imobiliare — și le-a îndesat rapid în poșetă când m-a văzut. Ileana nu pomenea niciodată de ele. Vorbea despre elevii ei de acum treizeci de ani, despre un băiat care cânta fals la toate notele înalte și pe care îl corectase ani la rând, până a ajuns, mi-a spus cu ochii strălucind, tenor la Opera din Cluj.
Cu o lună înainte să moară, Ileana mi-a cerut să-i aduc caietele groase, cu coperți de mușama, din dulapul din hol. Erau pline de exerciții vocale scrise de mână, fiecare adaptat pentru un elev anume — unul pentru o voce de alto cu probleme de respirație, altul pentru un bariton care forța registrul grav. „Astea le dau eu, nu Codruței", mi-a spus, și mi-a lăsat un număr de telefon al unui coleg de la conservator, un bărbat în vârstă pe care-l chema Tiberiu. Mi-a cerut să-l sun eu, pentru că ea nu mai vedea bine cifrele de pe ecranul telefonului.
L-am sunat într-o seară de ianuarie, cu fulgi mari lipindu-se de fereastra bucătăriei. Tiberiu a venit a doua zi, cu o umbrelă udă și o geantă veche de piele. Ileana i-a dat caietele în mână, acolo, la masa din bucătărie, și i-a spus să le dactilografieze și să le trimită la un institut de muzică din Cluj, unde mai preda o fostă elevă a ei. A mai spus un lucru: că apartamentul și pianul rămân, prin testament notarial, în proprietatea fundației liceului de muzică unde predase treizeci și cinci de ani, nu familiei. Suma estimată a apartamentului era de aproape o sută zece mii de euro.
Când a murit, Codruța a venit cu actele alea vechi, convinsă că poate contesta. S-a prezentat la notarul din strada Lungă cu o mapă plină de hârtii și cu avocatul ei lângă, cerând să se anuleze testamentul pe motiv de „incapacitate la vârsta aceea". Notarul i-a arătat, calm, certificatul medical semnat cu trei luni înainte de deces, de un psihiatru care confirma luciditatea deplină a Ileanei, plus o înregistrare audio din ședința de autentificare, în care vocea ei, răgușită dar fermă, explica de ce lasă totul fundației și nu nepoatei. Codruța a rămas cu mapa în brațe, în fața biroului notarial, iar avocatul i-a zis, ieşind, că nu are nicio şansă.
Eu am aflat toate astea pentru că m-au chemat ca martor, fiindcă fusesem de față la una din discuțiile cu Tiberiu. Am depus o declarație scurtă, am semnat, și am plecat. În sala de ședințe a liceului de muzică, câteva luni mai târziu, am văzut pianul Petrof instalat lângă fereastră, cu o plăcuță mică pe capac: „Donat de Ileana Petran, profesoară de canto, 1961–1996". Caietele ei fuseseră tipărite și legate într-un volum, folosit acum de elevii din clasele de canto. Codruța n-a mai venit niciodată pe acolo. Eu am trecut o dată, întâmplător, și am ascultat cinci minute o fetiță de vreo treisprezece ani exersând un vocaliz scris cu mâna Ileanei, acum cincizeci de ani, pentru o voce pe care n-o cunoscuse niciodată.
