În Verdeni, sat uitat de pe harta judeţului Vâlcea, mai locuiau oficial o sută nouăzeci şi trei de suflete, iar iarna rămâneau şi mai puţini. Magazinul mixt era unul singur pentru tot satul – o clădire veche din cărămidă, cu firma "Alimentara" decolorată şi scorojită pe margini. Treptele de la intrare, puse pe o parte, se ţineau în picioare graţie unui buştean gros, înfipt acolo de ani buni.
În fiecare dimineaţă, la ora opt fix, Mirela Bâlea descuia lacătul, aducea pâinea caldă adusă din Horezu şi aranja rafturile. La câteva minute după ea, îşi făcea apariţia neamţu' Fănică, pe scaunul lui de lemn de lângă fereastră. Avea optzeci şi doi de ani. Auzea cu jumătate de ureche, dar vitalitate avea de trei oameni mai tineri. Venea primul şi nu cumpărăturile îl interesau cel mai tare – acolo era viaţa lui socială. Rămânea pe scaunul ăla aproape până la închidere, ca şi cum ar fi stat într-un club, nu într-o alimentara de sat.
Şi, în fiecare dimineaţă, îi aducea Mirelei un buchet mic de flori de câmp – câteodată romaniţe, câteodată albăstrele.
— Fănică, pentru ce mi-aduci iar flori?
— Pentru ordine! — răspundea moşul, strigat aproape, pentru că nu se auzea prea bine pe sine. — Tejghea goală e sărăcie. Pui flori, pui belşug!
Albăstrelele ajungeau într-o cutie veche de la cafea, şi acolo stăteau toată ziua. Peste drum, sub un nuc bătrân, era o bancă pe care o ocupau aproape zilnic tanti Veta şi baba Ileana. De acolo urmăreau atent magazinul şi o discutau pe proprietară.
— Proastă, — zicea tanti Veta, scuipând coji de floarea-soarelui. — Proastă de-a binelea, atât. Să mai ridice puţin preţurile, nimeni n-ar fi observat. Dar nu, ea nu.
Baba Ileana clătina din cap, de acord:
— Şi mai dă şi pe caiet la toată lumea. Lenuţa de la capătul satului, de la primăvară îşi notează.
— De când sarea dată pe caiet se cheamă negoţ?
— Şi ce să facă? S-o trimită pe bătrână acasă fără sare?
— Aşa zic şi eu, proastă. Singură i-a învăţat pe oameni cu bunătatea asta a ei.
După ce terminau de discutat-o, cele două se ridicau de pe bancă şi se duceau direct la ea, la cumpărături. Proprietara le întâmpina la uşă cu acelaşi surâs:
— Intraţi, intraţi. Astăzi am adus lapte proaspăt.
Aşa au trecut anii. La început, sătenii spuneau: "iar face Mirela ciudăţenii". Mai târziu i s-a dus vorba de femeie ciudată şi prea bună la suflet, iar părerea aceasta a rămas neschimbată.
Dar nu fusese întotdeauna aşa. Înainte de Mirela, magazinul îl ţinea tanti Florica, o femeie în vârstă, cu glas aşa de tare că o auzeai şi peste trei curţi. Pe vremea aceea, Mirela avea o viaţă obişnuită – bărbat, o fetiţă mică, o casă la marginea satului, lângă râu. Apoi bărbatul a murit. Mica Irina avea pe atunci doar cinci ani. Mirela a rămas singură cu copilul. A venit şi o iarnă lungă, cu zăpadă până la genunchi, care parcă n-avea de gând să se mai termine. De lucru în sat nu era, şi speranţe de agăţat, mai deloc.
Într-o zi de decembrie, Mirela a venit la magazin după făină. Avea bani doar pe jumătate de sac. Tanti Florica a privit-o lung pe văduva cea tânără, n-a zis nimic şi i-a cântărit un sac întreg.
— Ia-l. Plăteşti când ai.
Aşa a mers toată iarna. Câteodată Mirela aducea câte un ban, câteodată venea fără nimic. Tanti Florica doar dădea din cap, de parcă ar fi zis: nu-i nimic, se vede mai încolo. Iar primăvara a chemat-o pe Mirela:
— Vino să munceşti la mine.
— Unde?
— Aici, la magazin. Îmbătrânesc, fata mea. Şi fereastra asta nu poate rămâne stinsă.
Mirela n-a priceput:
— Ce fereastră?
Tanti Florica s-a uitat la ea lung şi i-a explicat:
— Magazinul nostru e chiar fereastra aia. Crezi că aici e important negoţul? Nu, fata mea. Cât timp lumina asta e aprinsă, satul e viu. Vine lumea, vorbeşte, râde, bârfeşte, află una de alta. Se stinge fereastra – se duce fiecare la casa lui şi stă acolo ca îngropat de viu. Eu, de după fereastra asta, cincizeci de ani m-am uitat la oamenii mei. Cât vin pe aici – înseamnă că trăiesc.
Cinci ani mai târziu, tanti Florica s-a stins. Magazinul i-a rămas Mirelei. N-a lăsat niciun act la notar, doar un bilet scris de mâna ei: "Magazinul şi tot ce-i în el, îl las Mirelei. Ce o vinde – n-am treabă cu asta."
De atunci au trecut douăzeci şi doi de ani. Mirela a ţinut gospodăria aşa cum i-a plăcut ei. Preţurile le ţinea mici.
— Pe drumurile noastre proaste, să mai pui şi tu preţ pe deasupra, e păcat, — zicea ea.
Pe uşă, în fiecare dimineaţă apărea un bileţel scris de mână: "Azi avem: lapte, caş, pâine de secară." Şi mai lua de la oameni bileţele şi aducea de la oraş exact ce le trebuia, lucruri care nu erau prin niciun catalog oficial. "Babei Ileana – două sute cincizeci de grame de peşte sărat, dar bun." "Lui Fănică – biscuiţi proaspeţi, întregi, nu sfărâmaţi." "Bunicii lui Mitică – sfoară de rufe şi ace de cusut."
Avea şi un raft separat pentru copii. Sucuri, ouă de ciocolată cu surprize, creioane colorate. Copiii se arătau în sat mai cu seamă vara, în vacanţă. Dar Mirela nu strângea raftul nici iarna. Stătea aproape gol, dar aranjat frumos, de parcă aştepta cu răbdare să se întoarcă puştii.
Tanti Veta, într-o zi, n-a mai răbdat:
— Mirelo, la ce-ţi mai ţii raftul ăla iarna? Numai praf aduni pe el.
— Dar e frumos, — a răspuns proprietara. — Iarna la noi e lungă. Şi vin copiii vara şi văd că totul i-a aşteptat atâta vreme.
Mirela mai avea un lucru al ei – un caiet obişnuit, de matematică. Era caietul de datorii. Pentru fiecare client era rezervat un rând al lui.
"Lenuţa – sare, chibrituri, zahăr – datorie." "Familia Savu – până-n toamnă să nu-i grăbeşti, le-a îngheţat cartofii." "Fănică – ceai şi biscuiţi. Pe banii magazinului."
Ultima notaţie era exact ce suna. Pe Fănică, Mirela îl trata de două ori pe zi cu ceai, gratis. Şi aşa scria: cheltuieli ale magazinului.
Tanti Veta, de fiecare dată, se revolta:
— Ascultaţi-o! Dă şi sarea pe datorie! Sarea!
Iar Mirela, la fel de calmă:
— Toamna, dacă pot, plătesc. Dacă nu poate careva, aşa să fie, n-are din ce. Lasă-l aşa.
Chiar răspunsul ăsta calm o enerva cel mai tare pe tanti Veta.
Economia Mirelei nu era complicată. Pe hârtie, magazinul era pe pierdere. O bună parte din profit se topea în caietul cu careluri – în datoriile altora, în ceaiul gratis al lui Fănică, în dulciurile şi creioanele care aşteptau luni de zile copiii. Salariu nu-şi lua. Trăia cum se putea. Lemnele i le tăiau bărbaţii din sat, cineva îi aducea cartofi, altcineva, câte ceva de mâncare. Fănică socotea că şi el plăteşte pentru ceaiul şi laptele lui: sta toată ziua la fereastră şi păzea magazinul de gânduri rele.
— Stau, păzesc, — explica el cu seriozitate.
Ce păzea el mai exact şi de cine, nimeni n-a aflat vreodată.
Între timp, Irina crescuse şi plecase la Craiova. Lucra la o bancă. Duminica telefona mamei, şi aproape toate convorbirile se terminau la fel.
— Mamă, hai măcar o dată priveşte lucrurile normal. Rulajul magazinului tău e cât câştig eu într-o zi bună la bancă. Tu din ce trăieşti? Din aer?
— Trăiesc şi eu cumva, Irinuţa. Când scot pe zero, când mai pierd puţin. Dar magazinul e deschis şi lumea are unde să vină.
— Mamă, "mai pierd puţin" se cheamă pierdere! Vinde clădirea. Ştii cât se dă azi pe un spaţiu de ăsta?
— Cum să vând ce funcţionează?
— Nu funcţionează! Tu singură ai zis că aduce pierderi!
Mirela răspundea încet:
— Vino tu aici, Irinuţa. Să vezi cu ochii tăi cum "nu funcţionează".
Dar Irina nu venea. Avea mereu treabă: rapoarte la bancă, rata la credit, doi copii, griji de familie, concedii planificate cu ani înainte. Despre mama ei gândea mereu la fel: om bun, om de treabă, dar care nu pricepe nimic din cifre şi nu ştie să calculeze profitul.
Câteodată lua liber, venea, îi aducea mamei medicamente şi cereale. Şi, fără să-şi dea seama, se convingea şi mai tare că are dreptate.
În august, în faţa magazinului din Verdeni s-a oprit o maşină a Primăriei. Din ea a ieşit un tânăr îmbrăcat la costum, cu o mapă de documente în mână. Îl chema Radu. Avea douăzeci şi şapte de ani, lucra ca referent pentru dezvoltare rurală. Era prima lui vizită în satul ăsta, aşa că acţiona strict după fişa postului.
A intrat în magazin, a deschis mapa şi s-a adresat Mirelei:
— Se implementează un program de optimizare. Punctele comerciale care nu ating rulajul minim stabilit sunt declarate nerentabile. Magazinul dumneavoastră e pe listă. Se recomandă închiderea. Locuitorii vor fi deserviţi printr-un autovehicul comercial itinerant. Va veni o dată pe săptămână.
Fănică, aşezat pe scaunul lui, şi-a întors capul.
— O dată pe săptămână?
— Da, o dată pe săptămână, — a confirmat Radu şi a început să scoată un formular.
Moşul s-a încruntat.
— Şi pâinea cum rămâne? Stă o săptămână pe raft?
Radu s-a fâstâcit puţin.
— Se va aduce pâine… cu termen lung de păstrare.
Fănică l-a privit cu neîncredere.
— Dacă pâinea stă aşa de mult, nu mai e pâine. E cărămidă.
Vestea s-a dus repede în sat. Pe treptele de la intrare au început să se adune oameni. A venit Lenuţa. După ea, familia Savu. Nici tanti Veta cu baba Ileana n-au stat departe – ele, fireşte, printre primele.
Lenuţa a întrebat cu voce tare:
— Deci, magazinul nostru e pe pierdere?
— Conform indicatorilor economici stabiliţi, da, — a răspuns Radu.
— Şi dacă ne uităm la indicatorii omeneşti?
Tânărul funcţionar s-a încurcat.
— Indicatorii… omeneşti?
S-a uitat descumpănit la femeie, clar neştiind ce să răspundă.
Atunci Mirela s-a dus la raftul din fund şi a scos de acolo o grămadă de caiete vechi. Caiete obişnuite, de matematică. Uzate, cu copertele şterse de vreme. Cel mai vechi datat din anul două mii. Le-a pus pe toate dinainte lui Radu şi a zis, puţin stingherită:
— Astea-s socotelile mele. Dacă vă interesează, poftiţi, citiţi.
Radu a ridicat caietul de sus, l-a deschis la prima pagină şi a început să citească. Şi, după câteva clipe, a tăcut.
A tăcut pentru că, pe pagina aia îngălbenită, nu erau cifre – erau numele a jumătate din sat, aliniate ca nişte rude. Îngheţat acolo, cu formularul încă în mână, Radu a răsfoit mai departe. A găsit socoteala lui Fănică şi, lângă ea, un adaos mărunt, scris cu altă cerneală, un an mai târziu: "Fănică a venit azi cu picioare umflate, i-am chemat asistenta din Horezu. Nu i-am pus la plată nimic." A găsit rândul Lenuţei, şi mai departe, scris cu litere şi mai mici: "Octombrie – a plătit toată datoria, a venit cu gâscă de la ea din curte."
A pus caietul jos şi s-a uitat la mulţimea de pe trepte. Zoica, din familia Savu, stătea cu braţele încrucişate. Baba Ileana îşi ştergea ochii cu colţul basmalei. Tanti Veta, cea care o numea proastă de atâtea ori, tăcea şi ea, prima oară de când o ştiau oamenii din Verdeni.
— Domnişoară Mirela, — a zis Radu, drept, nu funcţionăresc, — eu am venit să măsor un rulaj. N-am ştiut că măsor şi altceva.
A închis mapa.
— Programul cere cifre. Dar eu scriu şi raportul, şi în raport pot scrie şi altceva decât cifre: că magazinul ăsta e singurul loc din Verdeni unde un om bolnav e văzut la timp, unde un copil găseşte un creion colorat şi vara, şi iarna, şi unde nimeni n-a rămas vreodată fără pâine pentru că n-avea bani. O să recomand o derogare. O să scriu şi-o să trimit poza caietelor, dacă-mi daţi voie.
Fănică a bătut cu bastonul în podea, de bucurie, nu de supărare:
— Ţi-am zis io că pâinea aia-i cărămidă!
Peste trei săptămâni a venit hârtia de la Primărie: magazinul din Verdeni primea statut de "punct comercial de utilitate socială", scutit de criteriul minim de rulaj, cu subvenţie mică la energie şi la transportul mărfii. Nu era mult, dar era de ajuns.
Irina a aflat povestea de la o vecină, nu de la mama ei. A luat liber de la bancă fără să întrebe nimic, a condus patru ore de la Craiova şi a ajuns la Verdeni pe înserat, când Mirela trăgea obloanele. A găsit-o pe mama ei stivuind la loc caietele pe raft, cu grijă, cum pui cărţi rare.
— Mamă, de ce n-ai zis nimic? Era să-ţi închidă magazinul.
— N-am zis, pentru că tu ştiai deja tot ce trebuia să ştii, Irinuţa. Rulajul. L-ai socotit de atâtea ori.
Irina a luat unul dintre caiete, l-a deschis la întâmplare. A citit un rând scris cu mâna mamei ei: "Irina a venit, a adus medicamente, a stat o oră şi jumătate." Dedesubt, data. Şi-a dat seama că mama îi ţinea şi ei un rând, de ani de zile.
N-a mai zis nimic despre vânzare. A luat o hârtie din poşetă – fişa ei de la bancă pentru un cont economii pe care-l deschisese cu şase ani în urmă, "pentru casă", şi l-a transformat acolo, pe loc, în cont pe numele magazinului: patru mii de lei, transferaţi direct din contul ei, cu telefonul, în faţa mamei. Nu pentru profit. Pentru facturile de curent din iarna care venea.
— Ca să ardă fereastra, — a zis ea, scurt.
Mirela n-a plâns. A luat tocul şi a mai scris un rând în caiet, de data asta cu mâna ei tremurând puţin: "Irina – a înţeles, în fine, ce înseamnă fereastra."
Afară, Fănică aduna ultimele albăstrele din august şi le ducea, ca de obicei, spre uşa magazinului.
