Eu sunt Dragoș, am treizeci și șase de ani și repar motociclete de unsprezece ani într-un atelier pe o stradă din spatele pieței din Târgu Mureș. N-am vrut niciodată să fiu ginerele care face scandal. Dar o să vă spun cum s-a întâmplat, pentru că varianta pe care a povestit-o soacra mea pe la vecini nu e exact cum s-au petrecut lucrurile.
Pe soacra mea o cheamă Venera. E contabilă la o fabrică de mobilă, are șaizeci și un de ani, și de când am intrat în familia asta, acum doisprezece ani, am simțit că pentru ea n-o să fiu niciodată suficient. Nu pentru că aș fi fost rău cu Simona, soția mea. Ci pentru că nu eram "cineva" — nu aveam birou, aveam ulei de motor sub unghii și un atelier într-o magazie pe care o reparasem cu mâinile mele, bucată cu bucată, din banii adunați cioc cu cioc.
Atelierul ăsta e toată viața mea de adult. L-am luat în chirie la douăzeci și cinci de ani, cu un credit de la bancă și un împrumut de la taică-miu, pe care l-am dat înapoi în trei ani. Apoi, acum patru ani, proprietarul a vrut să-l vândă — și eu l-am cumpărat. Cu economii, cu un alt credit, și cu patru mii de euro pe care mi i-a dat Venera, "ca să nu rămână banii degeaba în bancă", a zis ea atunci, cu un ton cald pe care n-o să-l mai aud niciodată.
N-am semnat nimic. A fost o prostie din partea mea, recunosc. Am crezut că e un cadou, pentru că așa a sunat: "ia-i, Dragoș, să-ți meargă treaba bine". Simona era de față, a zis și ea "mamă, lasă, nu trebuie", iar Venera a râs și a zis că familia e familie.
Anul trecut, în martie, am avut un accident prost. Nu la motocicletă — la volei, jucam cu băieții duminica, pe terenul din spatele blocurilor de pe Dâmbul Pietros, și m-am lovit la genunchi. Trei luni n-am putut sta în picioare la banc. Simona mi-a stat alături, a ținut atelierul pe linie cât a putut cu ajutorul unui ucenic, Costel, și am ieșit din criza aia mai sărac, dar întreg. Venera n-a venit o dată să vadă cum mă descurc. În schimb, a început să repete, la telefon, la mesele de duminică, oricui voia s-o asculte: "patru mii de euro i-am dat eu lui ăla, și unde sunt banii mei acum?"
La început am crezut că e o glumă amară de femeie îngrijorată. Apoi am aflat de la Simona că mama ei a fost la un avocat, în octombrie, și a întrebat ce poate face "ca să-și recupereze investiția" din atelier. Investiția. Așa a numit-o. Nu cadou, nu ajutor — investiție, cu dobândă morală de doisprezece ani de resentiment pus la bătaie.
Mi s-a strâns stomacul când am aflat. Nu de frică de bani — patru mii de euro îi puteam aduna, greu, dar îi puteam aduna. M-a durut altceva: că timp de un an de zile, cât am șchiopătat prin atelier cu un baston, femeia asta a stat la masa de Paște cu noi, a mâncat din sarmalele Simonei, și pe sub masă număra cât valorează relația cu mine.
Lucrurile au explodat acum trei săptămâni, de ziua ei de naștere, la restaurantul "Panoramic" de pe Cornești, unde ne-a chemat pe toți — Simona, pe mine, pe fratele Simonei cu nevasta lui, și pe un cuscru îndepărtat care tot repeta cât e de scump parcarea în centru. La un moment dat, cu un pahar de vin de Recaș în mână, Venera a zis, tare, ca să audă toată masa: "Mă bucur că fiica mea are un soț harnic. Păcat că e și un soț care nu-și ține socotelile în regulă. Dar ce să faci, unii oameni iau și nu dau înapoi."
S-a lăsat o tăcere grea peste farfuriile cu mici. Fratele Simonei s-a uitat în pahar. Eu am pus furculița jos.
— Venera, dacă e vorba de bani, de ce nu-mi spui direct, în față, nu la o masă de ziua ta?
— Ți-am spus de atâtea ori, Dragoș. Patru mii de euro. Nu-i o sumă mică pentru o pensionară.
— Nu ești pensionară, lucrezi la fabrică.
— Asta-i altă discuție.
N-am mai continuat acolo. Am plătit nota pentru toată masa — gest pe care l-am regretat în secunda în care am scos cardul — și am plecat cu Simona acasă, pe bulevardul 1 Decembrie, în liniște, cu geamurile lăsate și mirosul de ploaie de toamnă intrând pe nas.
A doua zi am făcut ce ar fi trebuit să fac acum patru ani. M-am dus la banca mea, de pe strada Primăriei, și am scos un extras de cont din urmă cu patru ani, din ziua exactă în care intraseră banii: patru mii de euro, transfer de la Venera Costea, cu mențiunea la transfer — am citit-o atunci pentru prima oară cu atenție — "cadou nuntă întârziat". Nuntă. Nunta noastră, cu Simona, fusese cu trei ani înainte. Era, scris alb pe negru de mâna ei, în sistemul băncii, cuvântul "cadou".
Am luat extrasul, l-am pus într-un dosar albastru de plastic, pe care l-am cumpărat de la un chioșc de pe lângă Primărie, și m-am dus direct acasă la Venera, pe strada Cuza Vodă, într-o sâmbătă la ora unsprezece dimineața, când știam că e singură — Simona era la salon.
A deschis în capot, cu bigudiuri în păr.
— Dragoș? Ce s-a întâmplat?
— Nimic grav. Am venit să-ți dau ceva.
I-am întins dosarul. L-a deschis, și-a pus ochelarii pe nas, a citit.
— Ce-i asta?
— E extrasul de cont din ziua în care mi-ai trimis banii. Acolo scrie, cu mâna ta, în ordinul de plată: "cadou nuntă întârziat". Nu împrumut. Nu investiție. Cadou.
A tăcut câteva secunde, cu hârtia în mână, apoi a zis, mai încet:
— Am avut nevoie să cred altceva, de vreun an. M-am gândit… dacă e cadou, atunci n-am nicio pârghie asupra ta. Dacă e investiție, înseamnă că încă am un cuvânt de spus în viața fiicei mele.
— N-ai nevoie de pârghie, Venera. Ai nevoie să vii la mine și să-mi spui ce te doare de fapt.
N-a răspuns. A pus dosarul pe măsuța din hol, lângă o vază cu garoafe artificiale.
N-am cerut iertare, pentru că n-aveam de ce. Am zis un singur lucru, înainte să plec: că dacă vrea să mai vorbească despre bani, poate oricând să vină la mine, la atelier, nu să adune armata la mese de familie. Apoi am sunat-o pe Simona de pe trotuar, i-am povestit, și am decis împreună un lucru simplu: de sărbătorile astea de iarnă, masa de Crăciun se face la noi, nu la Venera. Am invitat-o, firesc, dar fără obligația ei de a conduce conversația.
A venit. A stat la masă, mai tăcută decât de obicei, și la un moment dat, când Costel — ucenicul meu, pe care l-am invitat și pe el, fiindcă n-are familie în oraș — a povestit cum l-am învățat să schimbe o cutie de viteze în două ore, Venera a zis, fără să se uite la mine direct:
— Mâine vin pe la atelier. Să văd și eu, odată, unde lucrează ginerele meu.
N-a mai pomenit de bani de atunci. Dosarul albastru stă și acum într-un sertar la Venera, lângă garoafele alea artificiale. Eu n-am mai avut nevoie să-l scot a doua oară.
