Primul meu tur de noapte la restaurantul cu autoservire de la colțul străzii Sfântul Anton cu strada Fântânii a picat în noiembrie, într-o seară în care geamurile se acopereau de aburi, iar oamenii preferau să stea acasă sub pătură decât să iasă în ploaie. Aveam douăzeci și trei de ani, terminasem liceul de alimentație publică, și era prima mea slujbă după diplomă — chelner în tura de seară, într-un local care mirosea a ceapă prăjită și lemn vechi.
Închideam la ora nouă seara. Cu un sfert de oră înainte de închidere, în sală rămăsese o singură persoană — o femeie în vârstă, cu o haină gri, stătea lângă geam, cu mâinile pe o ceașcă de cafea de mult răcită. Afară pâlpâia firma farmaciei de vizavi.
Patronul, domnul Sorin, un om tăcut și cam ursuz, s-a apropiat de mine de după casa de marcat cu o mutră acră.
— Doamna asta stă mereu așa, până la închidere. Du-te și spune-i că e timpul, trebuie să închidem.
M-am dus la masa ei. Nu m-a observat imediat — privea spre geam, de parcă aștepta să treacă cineva pe trotuar.
— Scuzați-mă, închidem în câteva minute. Vă mai aduc ceva?
S-a întors spre mine. Avea o voce stinsă, cu un tremur ușor.
— Eu doar aștept… deși știu că n-o să vină.
Am întrebat-o pe cine așteaptă.
— Pe fiul meu — a spus și a strâns ceașca mai tare între palme. — Veneam aici împreună, când era mic. Comanda mereu același lucru, plăcintă cu mere și frișcă. Acum are viața lui, familia lui… m-a uitat.
Ceva s-a rupt în mine. Mama mea a murit când aveam nouă ani, și toată copilăria mi-a trecut într-o foame ciudată — nu de mâncare, ci de cineva care să mă aștepte pe mine. Am spus, fără să mă gândesc prea mult:
— Eu mâine sunt liber. Poate… poate bem o cafea împreună, undeva pe aproape?
M-a privit câteva clipe, parcă verificând dacă vorbesc serios. Apoi a acceptat.
O chema Elena. Locuia singură într-un bloc vechi de pe strada Gării, la etajul trei fără lift, cu vedere spre liniile de marfă. Ne-am întâlnit a doua zi la ora unsprezece, la cofetăria de alături, unde cafeaua costa douăzeci de lei și era servită în ceșcuțe de porțelan cu un chenar auriu pe toartă. Din ziua aceea am început să ne vedem zilnic — câteodată o oră, câteodată două, după tura mea.
Îmi povestea despre tinerețea ei la Hunedoara, despre soțul care lucrase la combinat și murise de infarct când fiul ei avea cincisprezece ani. Despre cum îl crescuse singură pe băiat, cum vânduse lănțișorul de aur al bunicii ca să-i plătească facultatea la Timișoara. Fiul ei avea acum o firmă de transport, doi copii, o soție care — spunea Elena fără răutate, doar cu o resemnare obosită — "nu-i plăcea să vină la socrie la țară".
Eu îi vorbeam despre temerile mele, despre frica de a nu fi ținut minte de nimeni niciodată, despre apartamentul gol în care mă întorceam după program. Ea asculta cum nu mă ascultase nimeni până atunci — fără grabă, cu ceașca în ambele mâini, dând din cap în ritmul cuvintelor mele.
A început să-mi spună "fiule". Eu îi aduceam portocale de la piața din Obor, pentru că spusese că-i place mirosul lor iarna. Odată i-am adus un vechi CD-player cu melodii de Maria Tănase, pentru că îmi povestise că soțul ei i le cânta. A plâns când a auzit primele acorduri.
În martie a început să se îmbolnăvească mai des. Tuse care nu trecea, apoi respirație grea. Am dus-o la urgențe, la spitalul din centru, am stat pe un scaun de plastic pe hol toată noaptea, până când medicul a rostit cuvântul pe care nu voiam să-l aud: cancer pulmonar, stadiu prea avansat pentru operație.
Am rămas lângă ea. Mi-am schimbat programul la muncă, domnul Sorin a fost de acord — cred că a înțeles și el, deși n-a zis nimic, doar mi-a lăsat o dată pe masă o bucată de plăcintă cu mere, "pentru doamna de la geam", învelită în hârtie.
Fiul Elenei a venit o singură dată, pentru zece minute, cu un buchet cumpărat probabil de la benzinărie. A zis că "e prins rău cu firma", a sărutat-o pe frunte și a plecat. Elena n-a spus nimic, doar a privit multă vreme ușa pe unde dispăruse.
În ultima săptămână din aprilie, seara, când la televizorul de pe hol rula o reluare de emisiune matinală, iar afară soarele apunea peste parcarea spitalului, Elena mi-a luat mâna. Pielea îi era aproape străvezie, cu vinele desenate ca pe o hartă veche.
— Ai vrea să fii fiul meu? m-a întrebat.
Vocea mi s-a frânt când am răspuns:
— Tu ești mama pe care n-am avut-o niciodată. Iar eu sunt fiul de care aveai nevoie.
Ne-am îmbrățișat — cu grijă, pentru că o dureau coastele de la tuse — și a fost ultima noastră despărțire. A murit spre dimineață, în timp ce ațipisem pe scaun, ținând-o de mână.
La înmormântare au fost doar fiul, soția lui și eu. După ceremonie, fiul s-a apropiat, voia să-mi dea ceva — nu bani, ci o cheie.
— Mama și-a schimbat testamentul acum două luni — a spus, fără să mă privească în ochi. — Ți-a lăsat apartamentul de pe strada Gării. Notarul are deja actele pregătite, e suficient să te prezinți cu buletinul.
Nu voiam apartamentul acela. Dar m-am dus la notar, am semnat, am ridicat cheile — pentru că așa ar fi vrut Elena, să nu refuz ceea ce hotărâse ea însăși, cât încă putea hotărî.
Astăzi locuiesc la etajul trei fără lift, cu vedere spre liniile de marfă. Pe bufet stă CD-playerul cu melodii de Maria Tănase. Uneori, când mă întorc din tură, pun discul și mă așez cu o cafea lângă geam — așa cum se așeza ea, așteptând pe cineva care nu mai venea, doar că acum eu nu aștept pe nimeni, și-mi ajunge pe deplin.
