Avea nouăzeci și șapte de ani și locuia singur la parterul unui bloc din cartierul Andrei Mureșanu, în Brașov, într-un apartament cu două camere unde mirosea mereu a leac de tuse și a hârtie veche. Îl chema Nicolae Bârsan, fusese cândva strungar la Tractorul, iar de zece ani trăia din pensia lui de nouă sute de lei și din legumele pe care le cumpăra ieftin, vinete și ardei, de la tanti Veta de la piața Astra, marți și vineri, când erau la preț bun.
În dimineața aceea de octombrie ploua mărunt, așa cum plouă toamna la poalele Tâmpei, iar Nicolae s-a trezit la șase, ca de obicei, și a numărat pe degete: nouăzeci și șapte. Nu i-a spus nimeni la mulți ani. Telefonul de pe măsuța din hol, unul cu fir, vechi, cu taste mari pentru ochii lui slabi, n-a sunat toată dimineața.
A ieșit totuși din casă, cu bastonul lui de lemn de corn, și s-a dus la brutăria de la colț, unde a cumpărat un mic tort cu frișcă, unul singur, de cei pentru o persoană, cu douăzeci și doi de lei rest din bancnota de cincizeci. Vânzătoarea, o fată tânără cu breton, l-a întrebat dacă e pentru cineva anume, iar el a spus doar "pentru mine", și a plătit repede, ca să nu mai vadă fața ei cum se schimbă de milă.
Acasă a pus tortul pe o farfurie cu model de trandafiri, ciobită puțin pe margine, moștenire de la nevastă-sa, Elvira, moartă de unsprezece ani. A aprins o singură lumânărică, din cele rămase de la un tort vechi, îndoită și ea. Pe fereastră se auzea un câine din curtea vecină lătrând la un motociclist, iar televizorul din bucătărie, uitat pornit, dădea un jurnal de știri pe care nu-l asculta nimeni.
A făcut o poză cu telefonul mobil ieftin, cel pe care i l-a cumpărat cineva de la vecini acum trei ani, un Nokia cu buton pentru poze, și a trimis-o fiului său, Mihai, pe WhatsApp-ul instalat cu greu de fata din bloc care-l ajuta uneori la cumpărături. A scris dedesubt, cu litere mari și greșite: "Am implinit 97. Ma gandesc la tine." Nimic mai mult. N-a cerut nimic.
Fiul lui, Mihai Bârsan, avea cincizeci și opt de ani și locuia de multă vreme la Cluj-Napoca, unde ținea un atelier de reparat mașini agricole, lângă șoseaua spre Someșeni. Cu tatăl lui nu mai vorbise de nouă ani, de la o ceartă la înmormântarea Elvirei, când Nicolae, în durerea lui, îi spusese fiului că nu s-a purtat niciodată ca un fiu adevărat, iar Mihai plecase de la cimitir fără să se mai întoarcă vreodată la Brașov.
Nu era vorba doar de vorbele acelea grele de la mormânt. Era o poveste mai veche și mai încurcată: cu doisprezece ani în urmă, când Mihai avea de gând să deschidă atelierul, ceruse de la tatăl lui un împrumut, cincisprezece mii de euro, banii strânși o viață de Nicolae și Elvira pentru bătrânețe. Nicolae refuzase, spunând că nu poate risca liniștea soției lui bolnave pentru o afacere nesigură. Mihai luase atunci un credit greu la bancă, plătise ani de zile dobânzi mari, iar ranchiuna aceea, tăcută la început, crescuse până devenise zid.
Telefonul lui Mihai a vibrat la ora unsprezece dimineața, în timp ce el turna motorină într-un tractor U650 adus la reparat. A văzut poza: tortul mic, lumânarea strâmbă, mâna bătrână și zbârcită ținând telefonul aproape de piept. A citit mesajul de două ori. Apoi a pus telefonul în buzunarul salopetei și a continuat lucrul, deși mâinile îi tremurau ușor pe furtunul de motorină.
A lucrat până seara, tăcut, refuzând să discute cu ucenicul lui, un băiat de la Apahida care încerca să-l întrebe ceva despre o piesă. La ora șapte, când s-a închis atelierul, Mihai nu s-a dus acasă, la soția lui, Camelia, care-l aștepta cu mâncarea pe masă și cu o veste pe care voia să i-o spună de câteva zile — nepoata lor, Ioana, era însărcinată, urma să vină pe lume un strănepot pentru Nicolae, deși nimeni din Cluj nu se gândise încă să-i spună bătrânului.
Mihai s-a urcat în mașina lui, un Logan alb ruginit pe la roți, și a stat un sfert de oră în parcare, uitându-se la poza aceea de pe telefon. Și-a amintit brusc, fără să vrea, de o vară de demult, când tatăl lui îl învăța să meargă pe bicicletă pe strada din Șchei, ținându-l de șa și alergând alături, transpirat, râzând. Amintirea aceea, îngropată de ani de supărare, i-a scos un nod în gât pe care nu-l mai simțise de mult.
A format numărul de pe telefonul fix, cel vechi, pe care-l știa pe de rost deși nu-l mai formase de nouă ani. A sunat de acasă din parcarea atelierului, cu geamurile mașinii aburite de ploaia care începuse din nou.
Telefonul a sunat de trei ori în apartamentul din Brașov. Nicolae, care ședea la masa din bucătărie cu o furculiță în farfuria cu tort, aproape neatins, s-a ridicat greu, sprijinindu-se de speteaza scaunului, și s-a dus la telefonul din hol cu pași mici, temându-se că se va opri soneria înainte să ajungă.
— Alo, a spus el, cu vocea răgușită de la tăcerea zilei întregi.
— Tată, a zis Mihai, și n-a mai putut continua o vreme.
La celălalt capăt al firului, în bucătăria mică din Brașov, lumânarea de pe tort se stinsese deja, dar Nicolae nu observase. Ținea receptorul cu amândouă mâinile, ca pe un lucru care s-ar putea sparge.
— Am văzut poza, a continuat Mihai, cu vocea gâtuită. Tată, îmi pare rău. Pentru tot. Pentru anii ăștia.
Nicolae n-a răspuns imediat. A tras un scaun din bucătărie mai aproape de telefon și s-a așezat, cu bastonul rezemat de perete.
— Ai mâncat? a întrebat el, în cele din urmă, pentru că nu găsea altă întrebare, iar întrebarea aceea veche, de tată, era singura care-i venea firesc pe limbă.
— Nu, a zis Mihai, și a râs scurt, cu ochii umezi în mașina aburită. Nu, tată, n-am mâncat.
— Am cumpărat un tort, a spus Nicolae. E prea mult pentru mine singur.
N-au vorbit mult în seara aceea, poate zece minute, despre nimicuri — despre vremea din Cluj, despre genunchiul lui Nicolae care-l durea la umezeală, despre atelierul lui Mihai. N-au pomenit nici de bani, nici de cearta de la mormânt. Dar înainte să închidă, Mihai a spus:
— Vin sâmbătă. Cu Camelia. Avem și o veste.
Sâmbătă, la ora prânzului, Mihai a bătut cu ciocănelul de fier ruginit în ușa de la 14. Nicolae a deschis repede, de parcă stătuse toată dimineața lângă ușă. Camelia ținea în brațe o pungă cu mâncare gătită și, în geantă, o ecografie împăturită de la Ioana.
Nicolae s-a uitat lung la fiul lui, mai încărunțit decât și-l amintea, apoi la Camelia, apoi la punga din mâinile ei. N-a spus nimic despre cei nouă ani. A luat doar mâna lui Mihai, cu degetele lui bătrâne și reci, și a strâns-o tare, de parcă voia să se convingă că e adevărat.
— Intrați, a spus el simplu, dând ușa larg deschisă. E frig afară.
Pe masa din bucătărie, farfuria cu tort ciobit aștepta încă acolo, cu o singură felie tăiată de trei zile în urmă, acoperită cu un șervet, pentru că Nicolae nu se îndurase s-o arunce, sperând, fără să știe de ce, că cineva va veni totuși s-o termine cu el.
