Am intrat pe ușă mai devreme cu o zi și am rămas încremenită. Valiza cu rotile mi s-a oprit în mijlocul holului, pentru că din sufragerie se auzea o bormașină. Am pășit încet, fără să mă anunț, și când am ajuns în pragul camerei mele, mi s-a tăiat respirația.
Patul meu, cel cu tăblia din lemn de nuc pe care o alesesem împreună cu Ion acum douăzeci de ani, stătea pe balcon, acoperit cu o folie de plastic pe care picăturile de ploaie o băteau ritmic. Lângă el, ghivecele cu mușcate fuseseră mutate pe o ladă, iar pe jos, sub folie, zăcea perna mea preferată, cea cu broderie, mototolită ca un câine bătut.
În cameră, ginerele meu, Cristian, fixa ultimul șurub la un birou masiv. Pe pereți montase deja un panou de plută și o etajeră pentru monitoare. Avea căștile pe urechi, alea mari, de gaming, și fredona ceva fals. Nu m-a auzit.
— Cristian!
A sărit ca ars. Când m-a văzut, fața i s-a făcut albă ca varul. A scos căștile și a îngăimat:
— Mamaie… trebuia să veniți mâine…
— Am venit azi.
Mă privea fix, cu șurubelnița în mână, căutând cuvinte. Pe pervaz, în locul icoanei mici pe care o aveam de la botez, tronau două monitoare curbate și un router. Singurul lucru rămas din camera mea era un ficus uscat, pitit după perdea.
— Am vrut… adică noi am vrut să vă facem o surpriză plăcută. Dar mai întâi să discutăm. Andreea trebuia să vă sune.
— Andreea știe? am întrebat eu, cu o voce pe care nici nu mi-o recunoșteam.
— A fost ideea ei.
Patru cuvinte care au durut mai mult decât imaginea patului pe balcon. Că bărbatul ăsta, pe care îl știam de cinci ani, a putut să-mi scoată lucrurile fără să clipească, era una. Dar Andreea? Fata mea, pe care o crescusem singură de la opt ani, când Ion s-a stins din cauza unui cancer la pancreas, fata mea cu ochii căprui și părul creț, aia care îmi promitea în fiecare seară că nu o să mă lase niciodată?
—
Mă numesc Maria, am șaizeci și patru de ani și treizeci și cinci de ani am lucrat ca laborantă la Policlinica de Stat din Iași. Apartamentul din Copou, cu trei camere și balcon lung, l-am cumpărat cu Ion în `97, când abia se ridicaseră blocurile. După ce a murit el, am rămas singură în trei camere și un living care răsuna a gol.
Când Andreea și Cristian mi-au spus că vor să se mute „pentru un an, mamă, maxim, până strângem pentru avansul la casă”, n-am stat pe gânduri. Le-am dat camera cea mare, iar eu m-am mutat în cea mică, unde încăpeau patul, o comodă și un televizor. Îmi ajungea.
Un an s-a transformat în doi. Doi în trei. Avansul nu se strângea niciodată, pentru că Andreea făcea cursuri de manichiură, Cristian își schimba jobul, mașina avea probleme, iar vacanța la Thassos era „singura noastră bucurie, mamă, nu înțelegi?”. Înțelegeam. Sau cel puțin încercam.
În urmă cu trei săptămâni, am plecat la Băile Tușnad, cu bilet de la CAS, pentru genunchiul stâng care mă chinuia noaptea. Mi-au făcut împachetări cu parafină, băi galvanice, mi-am plimbat orele pe aleile cu brazi și am respirat pentru prima dată după trei ani fără zgomot de blender la ora unsprezece noaptea, când Cristian își făcea shake-uri proteice.
Trebuia să mă întorc vineri. Dar doctorița mi-a spus joi dimineața că genunchiul reacționează bine și pot pleca mai devreme. Am luat trenul de 10, iar la prânz descuiasem ușa apartamentului.
Și am găsit patul pe balcon.
—
Am sunat-o pe Andreea imediat. A răspuns după cinci apeluri, gâfâind.
— Mamă, Cristian mi-a spus că ești acasă. Voiam să te sun diseară…
— Andreea, patul meu e pe balcon.
S-a lăsat o tăcere scurtă, apoi a început să vorbească repede, cu aceeași tehnică pe care o folosea în liceu când o prindeam cu chiulul.
— Da, pentru că… Mamă, Cristian a primit o promovare și trebuie să aibă un spațiu separat pentru muncă. Știi, ședințe online, cameră video, nu poate sta în dormitor cu mine că avem programe diferite. Ți-am cumpărat o canapea nouă, extensibilă, foarte comodă. E în sufragerie, încă ambalată. O să ai toată sufrageria pentru tine, e mai bine, mai mult loc, televizorul mai aproape…
— Andreea, am întrerupt-o eu. Ai intrat în apartamentul meu, mi-ai scos patul, mi-ai luat camera și îmi spui asta prin telefon?
— Mamă, nu e „luat”. E o reorganizare a spațiului. Locuim toți trei aici, trebuie să ne adaptăm.
Toți trei. În apartamentul meu.
Am închis și am rămas în hol, cu paltonul pe mine, sprijinită de stelațul pe care Ion își punea cheile când venea obosit de la muncă. O măsuță mică, din lemn, cu picioarele ușor strâmbe, făcută de mâna lui. M-am văzut în oglinda de pe hol: o femeie obosită, cu bronzul sanatoriului pe obraji, cu valiza lângă ea și cu o strângere de inimă.
În seara aia, Andreea a venit de la salon cu o cutie de baclava de la cofetăria preferată — o ceremonie de împăcare pe care o știam pe de rost. A pus farfuria pe masă, a tăiat bucățile, a făcut ceaiul. S-a așezat în fața mea și a început cu vocea aia moale, aceeași cu care-mi ceruse bicicleta de ziua ei când avea doisprezece ani.
— Mamă, ascultă-mă. Cristian chiar are nevoie de birou. Șeful lui a spus clar: ori spațiu dedicat, ori te întorci la birou. Dacă se întoarce la birou, pierde trei ore pe zi pe navetă și nu mai punem nimic deoparte. Înțelegi?
— Înțeleg. Nu înțeleg un singur lucru. De ce nu m-ai întrebat.
— Pentru că ai fi spus nu.
Am ridicat privirea și am văzut în ochii ei o siguranță care m-a durut mai mult decât orice. Avea dreptate. Aș fi spus nu. Dar aveam dreptul să spun nu. Pentru că era casa mea, camera mea, patul meu. Iar ea a știut asta și de-aia a făcut-o pe la spate.
— Andreea, apartamentul e tot pe numele meu.
— Știu, mamă.
— Atunci vreau ca mâine să pui patul la loc.
S-a lăsat liniștea. Din bucătărie se auzea lingurița lui Cristian lovind cana, agitat, fără oprire. Andreea a pus furculița jos.
— Mamă, dacă Cristian nu are birou, va trebui să ne mutăm. Și n-avem unde. O chirie în Iași e cinci sute de euro pe o garsonieră.
Am simțit din nou nodul ăla sub stern, același de fiecare dată când Andreea folosea argumentul neputinței. Ce puteam să răspund? „Mutați-vă, descurcați-vă”? Așa ceva o mamă nu spune. Așa am fost crescută, așa mi-a spus și mama mea într-o zi, înainte să moară: „Copiii, chiar și când greșesc, rămân copiii tăi.”
Dar mama mea nu dormise niciodată pe o canapea extensibilă în propria sufragerie.
—
N-am răspuns nimic atunci. Am mâncat baclavaua, am băut ceaiul și am întins canapeaua în sufragerie. Era comodă, ce-i drept. Andreea o alesese bine. Am stat întinsă și m-am uitat la tavan, acolo unde Ion montase lustra cu trei brațe, acum optsprezece ani. Un abajur crăpat, lipit cu Super Glue.
M-am gândit că, dacă Ion ar fi trăit, nimeni n-ar fi îndrăznit să mute patul ăla. Nu pentru că era dur sau aspru — ci pentru că lângă el lucrurile erau clare fără să fie spuse. Acum nu mai era nimeni să spună „Asta e casa ei”.
Dimineața m-am trezit înaintea lor. Mi-am făcut o cafea și am intrat în camera care fusese a mea. Biroul trona masiv, monitoarele erau conectate, iar pe perete Cristian prinsese un suport pentru cabluri. Pe pervaz, lângă un cactus mic, rămăsese un singur ficus — probabil nu încăpuse pe balcon. Pământul era crăpat, frunzele pleoștite.
L-am udat. Am stat acolo cu ibricul în mână, într-o cameră care mirosea a transpirație și a spray de cameră, și mi-am dat seama că am două opțiuni. Să spun „plecați” și să-mi văd fata plângând, împachetându-și lucrurile și sunându-mă din ce în ce mai rar, până când de Crăciun o să spună „anul ăsta stăm la socri”. Sau să spun „bine, rămân pe canapea” și să mă uit cum dispar încet din propria casă, cameră cu cameră, raft cu raft, până rămân doar cu un colț lângă fereastră și cu amintirea că odată toate astea erau ale mele.
Am sunat-o pe tanti Tincuța, vecina de la parter, care știa tot ce mișcă în bloc și fusese și președintă de asociație. I-am povestit tot. Ea mi-a spus răspicat: „Legea e de partea ta, Maria. Apartamentul e pe numele tău, ei stau cu titlu de toleranță. Nu poți dormi pe canapea în casa ta la vârsta noastră.”
Apoi m-a sunat Andreea, în pauza de masă.
— Mamă, cum ai dormit pe canapea? E bună, nu?
Am tăcut. Ficusul de pe pervaz părea că mai poate fi salvat, dar nu eram sigură.
— Mamă? Ești acolo?
— Sunt, am spus eu. Sunt la mine acasă.
Am închis înainte să apuce să răspundă, dar de data asta nu mai tremura vocea. Am deschis dulapul din hol și am scos setul de șurubelnițe al lui Ion. Apoi am ieșit pe balcon, am tras folia de pe pat și am început să-l mut, bucată cu bucată, singură, cu genunchiul protestând la fiecare mișcare. Când am terminat de adus tăblia în cameră, Cristian a apărut în prag, alb la față.
— Mamaie, ce faceți?!
— Îmi refac camera, am spus fără să-l privesc. Biroul tău poate sta pe balcon, dacă vrei, sau în colțul din sufragerie. Dar aici dorm eu.
A încercat să zică ceva, dar eu am adăugat:
— Casa asta am cumpărat-o cu Ion acum o viață. Dacă voi doi vreți să rămâneți aici, rămâneți. Dar cu respectul cuvenit. Cine nu poate respecta regulile, e liber să caute o garsonieră de cinci sute de euro. Eu nu mai dorm pe canapea.
Seara, când a venit Andreea, a găsit patul la locul lui, cu pătura pufoasă și perna brodată. Pe biroul din sufragerie, Cristian își aranjase monitorul, iar canapeaua extensibilă stătea încă acolo, nefolosită. Fata mea s-a uitat la mine, cu ochii roșii de oboseală, și pentru prima dată după mult timp n-a mai scos niciun argument. A lăsat cheile pe măsuța din hol, exact cum făcea Ion, și s-a dus în camera ei fără o vorbă.
Am stins lumina și m-am așezat pe patul meu, sub lustra crăpată. Genunchiul mă durea, dar inima îmi bătea ușurată. Am auzit cum picură ploaia pe folia de pe balcon, unde mușcatele își așteptau ghivecele, și am zâmbit. Nu era o victorie, ci o recucerire. Și, pentru prima oară după trei ani, mirosea a casă.
