Era o zi toridă de iulie, iar aerul condiționat abia făcea față. Mă uitam la ecran: doamna Stela, vecina mea de apartament din Brașov. O femeie de șaptezeci și doi de ani, cu un glas tremurător și o poftă de viață cât tot orașul vechi. Am răspuns cu un zâmbet, sigură că mă sună să mă certe că am uitat iar ușa de la boxă deschisă.
— Elena, nu te speria, dar Andrei al tău cară mobila din casă! Și nu e singur. E cu o blondă. Genul operată, știi tu. Se pupă în fața ușii de la intrare și încarcă cutii într-o dubă. Am crezut că vă mutați, dar tu ești la Cluj…
Zâmbetul mi-a înghețat. Am simțit cum mi se golește stomacul și m-am sprijinit de perete. Andrei. Soțul meu de patru ani. Omul cu care îmi făceam planuri să adoptăm un copil. Plecasem din Brașov doar de două zile, pentru un contract important. Renovam un hotel din centrul Clujului și echipa mea de arhitectură avea nevoie de mine pe șantier.
— Doamnă Stela, sunteți sigură? Poate sunt muncitori. Știți că aveam de gând să schimbăm mobila din dormitor.
— Ce muncitori?! M-a certat că sunt curioasă, dar tocmai i-am văzut. Au scos comoda din hol, aia maro, știi care. Și bufetul de sufragerie. Și un televizor cât tot peretele. Fata stătea pe scări și râdea ca proasta. Hai acasă, ți-au golit apartamentul!
Am închis. Mâinile îmi tremurau. Apartamentul din Brașov era moștenirea mea, lăsat de bunicul meu, un ceasornicar pasionat. Fiecare piesă de mobilier din el avea o poveste. Comoda Biedermeier fusese cumpărată de la o licitație din Viena, bufetul de sufragerie era sculptat manual de un meșter sas, iar tablourile de pe pereți fuseseră aduse din galerii minuscule de pe străduțe pietruite.
Am sunat-o pe asistenta mea, i-am spus doar atât: „Preia tu ședința. E urgență.” Și am fugit literalmente spre parcare.
Am condus patru ore fără oprire. Autostrada Oradea-Brașov mi s-a părut nesfârșită. Mă suna încontinuu un client, dar am respins apel după apel. În mintea mea se derula ultima conversație cu Andrei, din seara dinaintea plecării. Fusese tandru, îmi pregătise paste cu fructe de mare, îmi spusese că e mândru de mine. „Fata mea deșteaptă”, mă alinta. „Îmi pare rău că pleci, abia aștept să vii înapoi.” Minciună. Totul fusese o minciună.
Când am ajuns pe strada Poarta Șchei, am văzut duba. O Fiat Ducato argintie, parcată fix în fața blocului. Ușile din spate erau larg deschise și am recunoscut imediat bufetul bunicului, învelit în folie cu bule, înghesuit lângă alte cutii. Lângă dubă stătea Andrei în blugi și tricou, transpirat, ținând într-o mână o veioză venețiană și în cealaltă un set de șampanie.
Iar lângă el, sprijinită de aripa mașinii, o tipă. Blondă cu extensii, unghii fluorescente și o fustă atât de scurtă, încât mă întrebam cum reușește să respire. Se uita la mine cu un amestec de plictiseală și superioritate.
Am oprit mașina în mijlocul drumului și am coborât, trântind portiera.
— Andrei! Ce naiba faci?
Soțul meu a tresărit. Am văzut cum i se schimbă fața, cum trece de la șoc la panică și apoi la o prefăcută siguranță de sine, ca un actor care își uitase replicile și improviza prost.
— Ela, hai că… stai să-ți explic. Nu e ce pare.
— Nu e ce pare? Îmi golești apartamentul. Ăla e bufetul bunicului. Tu ai vorbit serios că nu-ți place cum scârțâie ușa.
Tipa blondă și-a încrucișat brațele și a oftat teatral:
— Andi, asta e nevastă-ta? Ai zis că ați semnat deja actele și că e de acord cu împărțeala.
Am simțit cum mi se urcă sângele în cap.
— Actele? Ce acte? Andrei, spune-i prietenei tale că nu am semnat niciun act de divorț. Și chiar dacă aș fi făcut-o, mobila aia e a mea. E pe numele meu, cumpărată de bunicul meu când tu erai la grădiniță.
Andrei a lăsat veioza jos, cu grijă, de parcă ar fi fost un obiect de preț infinit. Era. Fusese cumpărată de mine într-o călătorie la Murano.
— Ela, fii rezonabilă. Am trăit împreună patru ani. Am contribuit și eu. Am dreptul la jumătate. Am vorbit cu un avocat.
— Ai vorbit cu un avocat? Serios? Și el ți-a recomandat să spargi casa cât timp eu sunt plecată și să minți că suntem divorțați?
— Păi… asta a fost ideea. Să evităm scandalurile. O despărțire civilizată.
Tipa blondă s-a apropiat și l-a luat de braț. Un gest posesiv, calculat.
— Andi, hai să terminăm odată. Mi-e cald și mă plictisesc. Ziceai că terminăm într-o oră.
Am scos telefonul. Am format 112.
— Bună ziua. Vreau să raportez o spargere și un furt în curs. La adresa mea de domiciliu. Un bărbat și o femeie fură bunuri din apartament. Da, vă aștept.
Andrei s-a făcut palid.
— Ai înnebunit?! Chemi poliția pentru soțul tău?!
— Fostul. Ai spus tu că suntem divorțați. Și da, chem poliția. Pentru că nu ești doar un soț infidel, ești un hoț. Și prietena ta e complice.
Am așteptat poliția douăzeci de minute. Douăzeci de minute în care tipa blondă a înjurat printre dinți, iar Andrei a alternat între implorări patetice și amenințări voalate. „O să regreți.” „Distrugi patru ani din viața noastră.” „Nu e nevoie să faci așa o scenă.”
Dar eu nu făceam o scenă. Eu aplicam legea. Legea pe care o știam foarte bine, pentru că firma mea de arhitectură colabora cu unul dintre cele mai bune cabinete de avocatură din Brașov.
Când au sosit agenții, doi bărbați și o femeie în uniformă, situația s-a schimbat radical. Tipa blondă a încercat să se facă mică și invizibilă. Andrei a încercat să joace cartea soțului jignit și neînțeles, dar n-a funcționat. Vecina mea, doamna Stela, a ieșit din apartament cu telefonul în mână și le-a arătat polițiștilor un filmuleț. Îi filmase pe furiș, prin vizor, cum cară mobila și cum se pupau în fața ușii.
— Am crezut că sunt hoți, a spus ea cu cel mai nevinovat aer posibil. Voiam să am dovezi.
Am făcut declarația. Am enumerat fiecare obiect: comoda Biedermeier, evaluată la douăsprezece mii de euro. Bufetul sculptat, cinci mii. Veioza venețiană, opt sute. Tablourile, nesemnate, dar cu valoare sentimentală imensă. Televizorul, cumpărat de mine anul trecut, cu factura pe numele meu. Setul de șampanie, cadou de la nașa mea de cununie.
Andrei a fost dus la secție pentru audieri. Tipa blondă, al cărei nume am aflat că e Manuela, s-a ales cu o citație. Ambii erau acuzați de tentativă de furt calificat.
Am stat trei ore în apartamentul pe jumătate gol și am plâns. Am plâns pe podeaua din hol, cu spatele lipit de peretele rece. Nu după Andrei — realizasem brusc că nu-l mai iubesc de cel puțin un an, doar că nu voiam să recunosc. Plângeam după timpul pierdut. După planurile făcute degeaba. După încrederea mea.
A doua zi, am mers la cabinetul de avocatură. Avocata mea, doamna Popescu, o femeie de cincizeci de ani cu o ținută impecabilă și o minte de oțel, m-a ascultat fără să mă întrerupă. Când am terminat, a zâmbit. Un zâmbet subțire, profesionist.
— Elena, ai făcut exact ce trebuia. Ai dovezi, ai martori, ai înregistrări. Mobila e pe numele tău, apartamentul e moștenire. Din punct de vedere legal, situația e foarte clară. Acum întrebarea e: vrei să-l distrugi sau doar să-ți recuperezi bunurile?
— Vreau să-mi recuperez viața. Și vreau să nu mai pună mâna pe nimic din ce e al meu.
— Atunci, pe lângă dosarul penal, deschidem un proces civil de partaj. Cu cerere de sechestru pe conturile lui. Să vedem câți bani mai are când îi vin hârtiile.
Am descoperit, în următoarele săptămâni, o grămadă de lucruri pe care nu le știam. Andrei, care pretindea că are un start-up de consultanță, era de fapt aproape falit. Îmi spusese că plătește el chiria pentru spațiul de birouri, dar descoperisem că biroul lui era de fapt o cameră închiriată într-un apartament din Tractorul, pe care o împărțea cu alți trei „antreprenori”. Făcuse datorii de peste cinci mii de euro la Trezorerie, iar ratele la mașină erau plătite de mine, pentru că mașina era pe numele meu. Un SUV negru, Audi Q5, pe care Manuela probabil credea că e al lui.
Când i-au venit hârtiile de sechestru, Andrei a sunat disperat. M-a sunat de zece ori într-o oră. La a unsprezecea, am răspuns.
— Ela, te rog, hai să vorbim. Recunosc, am greșit. Am făcut o prostie. Dar nu merit să-mi distrugi toată viața.
— Și eu nu meritam să fiu cărată ca o mobilă veche, Andrei. Ai vrut împărțeală? O să ai împărțeală. Cu legea.
A urmat o vară întreagă de procese. Manuela a dispărut din peisaj imediat ce a aflat că Andrei nu mai are bani nici de întreținere. L-a părăsit într-o seară de august, motivând că nu suportă „stresul” și că ea e o „fată pozitivă”. Andrei a rămas singur, fără mașină (pe care am recuperat-o eu, pentru că era pe numele meu și el nu mai plătise ratele de trei luni), fără apartament și cu o grămadă de termene în instanță.
Judecata finală a venit în octombrie. Frunzele din livada Poiana Brașov se făcuseră aurii, iar eu mă prezentasem la tribunal îmbrăcată într-un taior bleumarin, calmă și sigură pe mine. Andrei, dimpotrivă, purta un costum care nu mai fusese călcat de luni de zile și avea cearcăne adânci. Obținusem restituirea tuturor bunurilor. Mobila mi-a fost readusă în aceeași săptămână, cu o dubă escortată de executorul judecătoresc.
Divorțul s-a pronunțat fără drept la pensie compensatorie și cu obligația lui Andrei de a-mi plăti jumătate din valoarea datoriilor ascunse. A primit, de asemenea, o condamnare cu suspendare pentru tentativa de furt, ceea ce însemna că își va găsi greu de lucru în viitor.
Acum stau în sufrageria apartamentului. E o seară de noiembrie, târziu. Bufetul bunicului e din nou la locul lui, lângă fereastra care dă spre Tâmpa. Veioza venețiană aruncă o lumină caldă peste comoda Biedermeier. În casă miroase a scorțișoară și a cafea proaspăt făcută. Afară plouă mărunt, o ploaie rece de munte, iar pe pervaz, crăciunițele roșii pe care le-am cumpărat ieri stau înșirate ca niște soldăței.
Pe masă, lângă telefon, e decizia finală de divorț. Nu mă mai uit la ea. Mă uit la tavanul înalt, la frescele discrete pe care bunicul le zugrăvise cu mâna lui, și simt un lucru pe care nu l-am mai simțit de ani de zile: liniște. Adâncă, caldă, întreagă.
Doamna Stela mi-a lăsat în prag o farfurie cu găluște cu prune, specialitatea ei. Pe un bilețel scris cu o caligrafie tremurătoare: „Bine ai venit acasă, fata mea. Și data viitoare, încuie ușa.”
Am râs. Am râs cu poftă, poate pentru prima dată după luni întregi, și am mușcat dintr-o gălușcă. Era caldă și plină de zahăr. Exact așa cum trebuia să fie.
