Ploaia de noiembrie bătea obsesiv în geamul de la mansarda clinicii veterinare. Doamna Stela, o femeie de șaizeci și doi de ani cu părul strâns într-un coc argintiu, ținea în brațe o mogâldeață neagră cu blană ca smoala. Câinele, un metis de talie medie, tremura din toate încheieturile.
— Iar l-au adus înapoi, oftă asistenta, o tânără cu părul roz și piercing în sprânceană. A patra oară. Nu înțeleg oamenii ăștia. Zici că-i un ambalaj de gumă de mestecat, nu o ființă.
— Ce are? întrebă doamna Stela, mângâind capul câinelui care își lipea botul umed de gâtul ei.
— Orb. Adică, pe jumătate. Mai vede ceva cu ochiul stâng, vreo douăzeci și cinci la sută, zic doctorii. Restul, beznă. Și lumea nu vrea un câine ghidat, vor unul care să-i ghideze pe ei.
Câinele scheună scurt, un sunet înfundat care părea să vină dintr-o peșteră adâncă. Femeia îl strânse mai tare.
— Hai, Azorel, te ducem înapoi în cușcă.
Colivia era ultima de pe rândul din stânga, lângă țevile de la calorifer. Un loc pe care personalul îl numea între ele „colțul nevânduților”. Doamna Stela încuie ușița cu un oftat și stinse lumina. Câinele rămase nemișcat în beznă, cu botul pe labe, fix ca o stană de piatră neagră.
—
La trei străzi distanță, într-o curte plină cu nuc și cireși adormiți de toamnă, se desfășura un consiliu de război.
— Nu se poate așa ceva, spuse un grangur bătrân, cu penele de pe creștet zburlite de indignare. Am auzit tot. Stau acolo pe pervazul clinicii aud tot tacâmul. L-au adus înapoi a patra oară. Al patrulea, mă!
— Și noi ce putem face? întrebă un motan roșcat și gras, care toarcea somnoros pe o buturugă. Să mergem noi să-l luăm? Tu zbori, tu ești pasăre. Noi, pisicile, avem treabă aici. Șoareci, somn, mâncare.
Grangurul rămase tăcut câteva clipe. Apoi, cu o hotărâre care îl făcu să pară dintr-odată mai mare, zise:
— Am o idee. Dar am nevoie de ajutorul corbului.
La auzul cuvântului „corb”, motanul roșcat își înfundă capul între labe. Corbul, pe numele lui întreg Nor, era teroarea întregii curți. O pasăre cât o găină, cu pliscul gros ca un patent și o inteligență care băga spaima-n toate felinele din cartier. Spuneau vecinii că știa să numere până la șapte, că deschidea clanțe de la uși și că avea o vendetă personală cu orice vietate care intrase vreodată în grădina lui Ana.
Ana era stăpâna curții. O tânără de douăzeci și opt de ani, chelneriță la o cafenea din centrul Brașovului, care aduna animale abandonate cum adună unii timbre. Avea deja două pisici, un arici care locuia sub verandă, o țestoasă adusă din vacanță și pe Nor.
Corbul stătea pe creanga cea mai de sus a nucului, cu ochii mijiți. Nu dormea. Niciodată nu dormea când părea că doarme.
— Nor, îl strigă grangurul. Am o treabă pentru tine.
Corbul deschise un ochi, cel stâng, și îl roti lent, ca o cameră de supraveghere.
— Vorbește, spuse el, fără să-și clintească restul corpului.
Grangurul îi povesti tot. Despre câinele orb, despre cele patru returnări, despre colțul nevânduților și despre vorbele asistentelor care spuneau că, dacă nu-l ia nimeni până la Crăciun, îl vor eutanasia.
Corbul își încleștă ghearele în creangă.
— Și tu vrei s-o convingem pe Ana să-l ia?
— Exact.
— Ea are deja două pisici, un arici, o țestoasă și pe mine. Crezi că mai vrea un câine orb pe capul ei?
— Dacă i-l aducem în față și-l vede, nu va putea să-l refuze. E imposibil. Am văzut-o cum plânge la filmul ăla cu leul care moare.
Corbul tăcu mult. Atât de mult, încât grangurul crezu că adormise din nou. Dar mintea lui Nor funcționa ca un mecanism de ceas. Analiza rute, probabilități, obiceiuri. Știa programul Anei mai bine decât Ana însăși. În fiecare dimineață, la șapte fără zece, ieșea pe ușa din spate, traversa curtea, ieșea pe portiță și o lua la stânga spre stația de autobuz. De la poartă până la clinică erau fix nouă sute de metri.
— Bine, spuse el în cele din urmă. Dar facem cum zic eu. Și nu cu grangurul în prim-plan.
—
A doua zi, la șase și jumătate dimineața, ceața Brașovului învăluia străzile ca un abur de ceai. Ana bău ultima gură de cafea, își luă geanta și ieși pe ușa din spate. Aerul rece o izbi peste față. Inspiră adânc și făcu primul pas spre portiță.
Atunci îl văzu.
Nor stătea pe caldarâm, cu o aripă întinsă într-un unghi imposibil. Penele lui negre erau ciufulite, iar ciocul stătea întredeschis, respirând sacadat. Părea lovit. Părea pe moarte.
— Nor! Dumnezeule, Nor!
Ana alergă spre el, dar corbul, cu o zvâcnire disperată, se trase în spate. Nu se lăsa prins. Făcu un salt dureros, apoi altul, apoi se târî pe asfalt, lăsând în urmă o urmă de pene smulse.
— Stai, stai, te rog, lasă-mă să te ajut…
Dar Nor nu stătea. Se târa metodic, cu o precizie stranie pentru o pasăre rănită, oprindu-se exact când Ana era pe punctul să-l prindă, apoi reluându-și fuga schioapă. Bloc după bloc, colț după colț, pasărea o trase pe femeie prin cartier ca pe o sfoară invizibilă. Ana transpira, respirația i se tăia, dar nu renunța. Nu putea. Era pasărea ei.
După nouă sute de metri de agonie și alergătură, Nor se opri în fața clinicii veterinare. Apoi, printr-un efort supraomenesc (sau, mai bine zis, supra-aviar), se înălță în aer, perfect sănătos, și ateriză pe pervazul ferestrei mari de la intrare.
Ana rămase cu gura căscată.
— Ce naiba…
Corbul își aranjă o pană de la gât cu o lentoare ostentativă, apoi ciocăni de trei ori în geam. Trecu o secundă, două, și o asistentă apăru de după colț, ducând în brațe câinele negru.
Prin geam, Ana văzu botul acela negru și ochii stinși, fără lumină. Câinele încercă să adulmece aerul, dar nu găsi nimic. Doar sticla rece și mirosul de detergent.
— Tu m-ai adus aici… pentru el? șopti Ana, întorcându-se spre corb.
Nor o privi fix. Apoi, cu o mișcare imperceptibilă, dădu din cap.
Ana intră în clinică fără să mai stea pe gânduri.
Zece minute mai târziu, ieși cu câinele în brațe. Azorel, cum îl chema în acte, stătea liniștit, cu botul înfipt la baza gâtului ei, adulmecându-i pulsul. Nu tremura. Nu scheuna. Adormise.
—
Seara, curtea era plină de forfotă. Cele două pisici stăteau la distanță, cu cozile zburlite, evaluând intrusul. Ariciul scosese botul de sub verandă. Țestoasa privea totul cu eterna ei răbdare de reptilă.
Nor stătea pe buturugă, cu aripa încă prefăcut rănită (metoda cerea ultimele retușuri de imagine) și urmărea scena.
— Deci, ăsta-i noul coleg, spuse motanul roșcat, apropiindu-se la un metru și adulmecând. Mi-a luat jumătate din pătură.
— Nu-i lua nimic, îl corectă grangurul de pe creangă. Stă lângă calorifer.
— E o chestiune de principiu.
Câinele întoarse capul spre voce, cu ochiul stâng găsind vag o siluetă portocalie. Dădu din coadă o singură dată, nesigur.
— Păi nu știe nimic, comentă motanul. Nici măcar să se prezinte.
— O să-l învăț eu, interveni Nor, coborând de pe buturugă și apropiindu-se de câine. Cu pași apăsați, de general care inspectează trupele.
Motanul roșcat pufni.
— Să-l înveți cu ciocul tău? Îl faci praf.
Nor îl ignoră. Se postă lângă câine, îi atinse ușor laba cu vârful aripii și rămase acolo, nemișcat. Câinele păru că înțelege. Își lăsă capul pe labele din față și închise ochiul care mai vedea.
— Mâine începem lecțiile, spuse corbul. Lada de nisip, bolul cu apă, programul de masă. Și cel mai important…
— Ce? întrebă grangurul.
— Să-i arăt care e locul lui. Care e locul fiecăruia. Și că aici nimeni nu mai e returnat.
—
Lecțiile începură în zori. Nor îl conduse pe Azorel prin curte, pas cu pas, lovind ușor pământul cu ciocul când câinele devia de la traseu. Îl duse la bolul cu apă de trei ori, până când câinele găsi singur drumul. Îl duse la pătura de lângă calorifer, apoi la ușă, apoi înapoi. Traseul deveni o hartă invizibilă pe care câinele o memora cu fiecare pas. În două zile, Azorel se plimba prin curte fără să se mai lovească de nimic.
A treia zi, se întâmplă ceva neașteptat.
Vecinul de peste drum, un bărbat pe nume Vasile, cunoscut pentru faptul că aruncase o dată cu pietre după pisicile Anei, intră în curte cu o sacoșă de gunoi pe care o abandonă lângă gard.
— Hei, ce faci? strigă Ana, care tocmai ieșea din casă.
— Ce, treaba mea. E domeniu public.
— Nu e. E curtea mea.
Nor, care asista la scenă, își umflă penele. Azorel, aflat lângă el, simți schimbarea de tensiune din aer și ridică botul, adulmecând. Mirosul străin, ostil, se apropia.
— Ce-i cu javra asta oarbă? rânji Vasile. Ai găsit-o pe undeva? Arată de parcă ar fi moartă din naștere.
Înainte ca Ana să poată răspunde, Azorel făcu un pas în față. Un pas sigur, direcționat exact spre vocea care vorbise. Ochii stinși se fixară pe un punct gol din fața lui, dar colții ieșiră la iveală, iar un mârâit adânc, gutural, umplu curtea.
Vasile făcu un pas înapoi.
— Cheamă-ți câinele.
— Nu-l chem. E campion național la patrulare.
Era o minciună, dar funcționă. Vecinul își luă sacoșa și plecă înjurând.
Nor se uită la Azorel cu un respect nou.
— Bravo, spuse el. Lecția patru: protecția teritoriului. Ai promovat.
Câinele dădu din coadă scurt, de două ori, și se întoarse liniștit la pătura lui.
—
Într-o după-amiază de decembrie, cu zăpadă până la genunchi, grangurul veni în vizită. Stătea pe pervaz, ciugulind dintr-un biscuite pe care Nor i-l pusese deoparte.
— Știi, spuse el, mestecând, nu credeam c-o să meargă. Adică, știam că e bună Ana, dar nu credeam că tu…
— Ce eu? întrebă Nor.
— Că tu, teroarea pisicilor, o să fii bona unui câine orb.
Corbul tăcu. Privi spre colțul unde Azorel dormea, cu capul pe labele din față, visând probabil câmpuri verzi și mingi de tenis.
— Nu sunt bona lui, spuse Nor încet. Sunt ochiul lui.
— Cum adică?
— Eu văd pentru el. Și atâta timp cât sunt aici, n-o să mai fie returnat niciodată.
În clipa aceea, Azorel deschise ochiul stâng. Simțise ceva. Se ridică, traversă curtea, ocoli precis buturuga și ajunse lângă corb. Își puse botul pe aripa neagră, oftând adânc.
Nor nu se mișcă. Dar își lăsă capul ușor într-o parte, sprijinindu-se de blana caldă.
Grangurul înghiți ultima firimitură de biscuite.
— Incredibil, murmură el. Doi pungași cu aripi și blană.
Și zbură, lăsându-i acolo, pe cei doi, sub cerul alb de iarnă.
