Andrei privea radiografia fără să clipească. Lumina rece a ecranului îi sculpta trăsăturile dure, iar sub halat, umerii îi erau încordați.
— Cât mai am, doctore? O săptămână? Două?
Tânărul medic oncolog își frecă tâmplele și simți cum un nod i se strânge în gât. Ura momentele astea. În fiecare marți, biroul lui devenea anticamera unei sentințe. De data asta însă, pacientul din fața lui nu-și plecase privirea. Zâmbea. Un zâmbet împăcat, de om care și-a aranjat deja bagajul pentru o călătorie lungă.
— Undeva la zece zile, domnule Mihai. Îmi pare nespus de rău.
Bărbatul de șaptezeci și trei de ani își încheie nasturii de la cămașa călcată impecabil și se ridică ușor, sprijinindu-se de marginea mesei de consultații. Mâinile îi tremurau, dar vocea îi rămăsese fermă.
— Zece zile. E bine. E mai mult decât au alții. Nu-ți face griji, tinere. Am trăit destul. Și, sincer, n-am pe nimeni care să mă aștepte acasă.
Andrei simți cum i se urcă sângele în obraji. „N-am pe nimeni.” Propoziția asta îl lovi direct în plex. Se gândi la apartamentul lui de două camere din Bălcescu, unde chiria era 350 de euro pe lună, la Elena Petrescu, soția lui, care tocmai se întorsese dintr-o tură de noapte la spitalul de pediatrie și probabil acum frământa aluatul de clătite. Se gândi la Mochi, motanul roșcat salvat dintr-o parcare subterană, care dormea pe perna lui de parcă el plătea chiria.
— Domnule Mihai, stați jos, vă rog. Nu plecați încă.
Bătrânul se opri cu mâna pe clanță. Andrei își scoase halatul dintr-o mișcare, își luă geaca de pe cuier și tastă rapid un mesaj pe telefon: „Elena, vii azi mai devreme? Pe la 17? Vreau să-ți aduc pe cineva.”
Au mers în tăcere până în parcarea spitalului. Un vânt rece de octombrie le biciuia fețele. În Loganul albastru, domnul Mihai privea pe geam blocurile cenușii din București, iar când au intrat pe ușa apartamentului, Elena stătea în prag cu șorțul legat strâmb și Mochi în brațe. Nu pusese nicio întrebare. Se dădu la o parte, eliberând holul îngust.
— Intrați, vă rog. Am făcut ciorbă de perișoare, de la rețeta mamei. Sper să vă placă.
Serile se scurgeau molcom. Domnul Mihai nu era un musafir obișnuit: dimineața, când Elena dormea după gărzi, el scotea motanul la plimbare în lesă (da, Mochi accepta lesa doar de la el) și cumpăra pâine caldă de la colț, 2 lei franzela. Seara, povestea din tinerețea lui de inginer constructor, cum ridicase blocuri întregi prin anii ’80, cum îi fugise nevasta în Italia cu un turist și cum de atunci trăise singur, printre planuri și schițe. Numele lui complet era Mihai Popescu, dar asta au aflat-o abia mai târziu, dintr-un act.
Zece zile s-au transformat în două luni. Andrei nu mai înțelegea nimic. Verificase analizele de trei ori. Prognosticul era sumbru, dar uneori, știa din rezidențiat, organismul se agață de viață cu o încăpățânare pe care matematica medicală n-o poate explica. Domnul Mihai zâmbea, mânca pofticios și se juca de-a v-ați ascunselea cu Mochi după canapeaua care ocupa jumătate din sufragerie.
— Lasă-l să fie fericit, îi șopti Elena într-o noapte, când Andrei se foi în pat, frecându-și neîncetat ceafa. Nu-l mai înțepa cu ace, nu-l mai duce la analize. Nu asta îi lipsea. Îi lipsea o bucătărie mică, un motan gras și niște oameni care să-l asculte.
Într-o sâmbătă cu soare, pe 14 octombrie, Elena îl convinse să meargă toți trei în Parcul Herăstrău. Aerul mirosea a frunze uscate. Domnul Mihai stătea pe o bancă, cu Mochi pe genunchi, și le povestea cum construise primul lui pod de cale ferată. Andrei îl asculta, frecându-și degetul mare de arătător, în timp ce privea mâinile uscate ale bătrânului cum mângâiau blana motanului.
Elena plecă să cumpere niște covrigi de la chioșcul din capătul aleii, 1 leu bucata. Trecură zece minute, cincisprezece, douăzeci. Andrei începuse să-și pipăie buzunarele după țigări, deși se lăsase de doi ani. Domnul Mihai se ridicase deja, gata s-o caute, când ea apăru de după tufe, ținând covrigii într-o mână și în cealaltă… un cățel.
Un ghemotoc de blană neagră, de vreo trei luni, cu labe supradimensionate și o codiță care bătea ritmic ca un metronom. Cățelul o urmase pe Elena de la cofetăria „Ana Pan”, unde cineva îl lăsase într-o cutie de carton, lângă tomberon. Îi tremurau urechile, iar când se opri lângă bancă, începu să scheaune ușor.
Andrei închise ochii și expiră prelung.
— Elena, noi stăm în două camere! Avem deja un motan și un om în plus. Unde-l punem și pe ăsta? Crește cât casa!
— Crește, da. Și ce facem, îl lăsăm acolo? Mâine plouă. O să moară de frig. Uită-te la el, Andrei. Uită-te în ochii lui.
Domnul Mihai se aplecă și luă cățelul în brațe. Animăluțul își lipi botul umed de gâtul lui și tăcu instantaneu.
— Eu o să am grijă de el cât sunteți la muncă, spuse bătrânul liniștit, fără nicio urmă de ezitare. Dimineața îl scot eu, la șapte și jumătate. Seara, după plimbare, îl învăț să nu roadă pantofii. Ce zici, Andrei? Mai facem loc pentru unul mic?
Andrei se uită la soția lui, care-l privea cu speranța aia inocentă care-l dezarma complet de fiecare dată. Se uită la domnul Mihai, care ținea cățelul cu tandrețea unui bunic. Se uită la Mochi, care adulmeca curios noul venit.
— Bine. Dar doar o lună. Până îi găsim o casă.
L-au numit Negru. Negru a crescut. A crescut repede. În câteva săptămâni, ajunsese cât Mochi. La două luni, depășise motanul și ajunsese să doarmă pe jumătate din patul Elenei. Diminețile, domnul Mihai și Negru plecau la plimbare prin cartier, iar vecinii de la parter îi salutau ca pe o pereche de nelipsit. Bătrânul mergea tot mai încet, cu respirația greoaie, dar zâmbea întruna.
Într-o seară de marți, Andrei ajunse acasă la 19:45 și găsi apartamentul gol. Doar Mochi dormea pe pervaz. Elena era la spital. Domnul Mihai și Negru lipseau. Pe masa din bucătărie, un bilețel scris de mână, sub o cană goală: „M-am internat la un azar privat. Nu vă faceți griji. Vă las pe Negru.”
Nu semnase. Au sunat la poliție, la toate spitalele de stat din București, la camera de gardă. Niciun azil sau hospice nu avea înregistrat niciun Mihai Popescu. Au sunat și la private, dar n-au primit informații — confidențialitate. Au așteptat o săptămână. Două. Negru scheuna la ușă în fiecare seară, adulmecând pragul. Mochi stătea pe hol, fixând clanța cu privirea lui galbenă. Elena nu mai dormea. Andrei ieșea seara pe balcon și rămânea acolo, cu mâinile încleștate de balustradă, uitându-se la mașinile care treceau.
La patru săptămâni după dispariție, în cutia poștală apăru un plic. Hârtia era crem, groasă, iar scrisul de pe adresă părea gravat cu lama unui bisturiu. pe plic scria clar: „Familiei Petrescu”. Înăuntru, o invitație de la un notar din centrul vechi, pentru domnul și doamna Petrescu, cu mențiunea „prezența obligatorie, miercuri la ora 10:00”.
A doua zi, la zece fix, intrară într-un birou lambrisat, cu rafturi din lemn de mahon și un miros pregnant de ceară și cafea. Notarul, un bărbat trecut de șaizeci de ani, cu ochelari rotunzi și mustață albă, îi întâmpină cu o căldură inexplicabilă.
— Domnul Mihai Popescu v-a lăsat ceva. Un plic și un set de chei. Dar plicul îl deschideți doar când ajungeți la destinație. Vă rog să mă urmați. Taxiul vă așteaptă jos. Domnul Popescu a fost la mine cu trei săptămâni înainte să moară. S-a internat la un azil privat sub numele de Mihai Ionescu, ca să nu poată fi găsit. Voia să vă scutească de… ei bine, de final. A lăsat totul aranjat.
Cursera o oră prin traficul bucureștean, până când mașina opri pe o stradă lăturalnică din zona Domenii. În fața lor se înălța o vilă veche, din cărămidă aparentă, cu iederă cățărată pe ziduri și un grătar de fier forjat la intrare. Curtea era imensă, plină de trandafiri sălbatici.
Elena coborî, cu gura ușor întredeschisă. Negru o luă la fugă, fericit, printre flori. Mochi, adus în cușca de transport, mieună aprobator.
Andrei rupse sigiliul plicului cu degete tremurânde. Scoase o foaie de hârtie, acoperită de același scris ferm, dar acum puțin tremurat, ca și cum mâna care-l așternuse fusese sleită de puteri. Lângă foaie, o fotografie mică: domnul Mihai, într-un salon de spital, ținându-l pe Negru în brațe, cu zâmbetul lui senin.
„Dragii mei,
Când veți citi rândurile astea, eu voi fi plecat deja. Îmi pare rău că am dispărut așa. Dar n-aș fi suportat să vă văd plângând. M-am internat la un azil sub alt nume, așa că degeaba m-ați căutat.
Casa asta am construit-o cu mâinile mele, acum treizeci și cinci de ani. Am crezut c-o să am pe cine lăsa, dar viața a avut alte planuri. Până v-am întâlnit pe voi. Pe tine, Andrei, care nu puteai să lași un bătrân singur într-o secție rece de oncologie. Pe tine, Elena, care ai loc în inimă pentru toți orfanii, mari și mici.
Vila e a voastră. Actele sunt la notar. Nu vreau să vă îndatorați cu nimic. Vreau doar să-mi promiteți un lucru: să aveți grijă de Negru, de Mochi și de oricine va mai avea nevoie de un colț de iarbă și de o mână caldă pe frunte.
V-am iubit ca pe copiii pe care nu i-am avut niciodată.
Al vostru, Mihai Popescu”
Lui Andrei îi căzură brațele de-a lungul corpului. Elena plângea în hohote, cu fața în blana lui Negru. Mochi se strecurase afară din cușcă și adulmeca curios iarba.
— E enorm, șopti Elena, ridicându-și ochii roșii spre vilă. E prea mult, Andrei. Noi nu… noi doar l-am primit în casă.
Andrei o trase lângă el.
— Exact. L-ai primit în casă.
Rămaseră amândoi pe alee, fără să îndrăznească să intre. Un vânt cald de toamnă târzie aducea miros de mere coapte din grădina vecină. Negru se opri din alergat și se așeză în fața porții, lătrând scurt. Parcă îi grăbea.
Elena își șterse lacrimile cu dosul palmei și se aplecă spre Mochi.
— Tu ce zici? Îți place?
Motanul clipi lent și o luă agale pe cărarea de piatră, spre ușa masivă de stejar.
Andrei râse pentru prima oară după săptămâni întregi. Un râs scurt, aproape un hohot înfundat.
— Cred că Mochi și-a dat deja acordul.
Descuiară ușa. Holul mirosea a lemn vechi și a levănțică. Lumina după-amiezii cădea oblic prin ferestrele înalte, desenând romburi aurii pe parchet. În sufragerie, pe un șemineu masiv, o fotografie înrămată: ei trei, în Herăstrău, în ziua în care îl găsiseră pe Negru. Notarul le spusese că domnul Mihai developase filmul înainte de a se interna și lăsase poza la notariat, cu instrucțiuni clare.
Elena luă rama și o strânse la piept câteva secunde bune. Apoi o așeză cu grijă pe polița șemineului.
— O să stăm aici, zise ea simplu.
— O să stăm, confirmă Andrei.
În seara aia, deschiseră toate geamurile casei, să iasă aerul stătut. Elena sună la spital și-și prelungi concediul. Andrei comandă pizza de la „Domenii Pizza”, 40 de lei una mare, pentru că n-aveau încă nimic în frigider, și se așezară amândoi pe treptele din fața verandei, cu motanul tolănit între ei și Negru care gonea frunzele purtate de vânt.
Cerul de deasupra Bucureștiului se colora în dungi portocalii și mov.
Lui Andrei îi vibră telefonul. Era o colegă de la spital, de la etajul 4, oncologie.
— Andrei, am primit o donație anonimă pe secție. Două paturi de terapie intensivă, noi-nouțe, livrate azi-dimineață. Firma de transport a zis că au fost comandate de un notar, în numele unui pacient decedat. Și un bilet. Scrie doar atât: „Pentru locul unde am primit cele mai frumoase zile din viața mea.”
Andrei închise ochii. Strânse telefonul în palmă până i se albiră încheieturile.
— Ce e? întrebă Elena, întorcând capul spre el.
— Un prieten, zise el. Un prieten care ne-a mulțumit.
Elena îl privi o clipă, apoi se ridică și intră în casă, chemându-l pe Negru. Motanul o urmă, fără grabă, în timp ce lătra vesel al câinelui umplea curtea.
Andrei rămase singur pe trepte, privind cerul. Din buzunarul de la piept, scrisoarea mototolită încă mai emana un vag parfum de spital și tutun vechi.
Din casă, vocea Elenei răsună caldă, învăluită de miros de pizza proaspătă și de fosnetul perdelelor trase în grabă.
— Andrei! Vino să vezi! Am găsit lângă debara un colț întreg pentru pisici. Cu păturici, cu tot. Le-a făcut el.
Andrei intră. Pe podeaua de lângă debara, sub o fereastră joasă, erau aliniate patru cuiburi mici, tapițate, cu perinuțe de catifea decolorată. Trei aveau nume scrise pe margine cu markerul: „Bella”, „Tomi”, „Mimi”. Al patrulea era gol, nepurtat.
Mochi se îndreptă direct către el și se instală într-un ghem mulțumit, închizând ochii.
Elena izbucni într-un râs plâns. Andrei o cuprinse cu un braț pe după umeri și o trase lângă el. Râseră amândoi, încet, în timp ce Negru dădea din coadă și încerca să-și facă loc lângă motan.
A doua zi dimineață, când poștașul trecu pe strada lor, îi găsi pe amândoi în curte, spălând ferestrele cu un furtun și râzând de spuma de săpun care-i stropea pe obraji. Pe portiță atârna o bucată de carton pe care Elena scrisese cu carioca: „Vila Speranța”. Atât.
