Telefonul a zbârnâit pe noptieră exact când Ioana reușise să adoarmă. A bâjbâit după ecran, cu inima cât un pumn – gândul i-a zburat imediat la părinții ei din Sibiu. Dar pe display scria „Carmen”.
— Io, eu sunt… – vocea prietenei era subțire și tremurată, înecată în sughițuri. — M-am certat iar cu Andrei. Am plecat de acasă. Pe bune, am luat-o pe jos…
Ioana s-a uitat la ceasul de pe perete: douăsprezece și jumătate.
— Carmen, tu știi cât e ceasul? Am muncit toată ziua, mâine intru la șapte…
— Dar n-am unde să mă duc, înțelegi? Și e așa întuneric pe străzi… Vin la tine, da? Deja sunt pe Mihai Viteazul, ajung în zece minute.
Ioana a oftat, a aprins veioza și s-a dat jos din pat. Și-a tras un halat pe ea, a intrat în bucătărie și a pus ibricul pe ochi. Știa deja ritualul: ceai fierbinte, biscuiți, un șervețel mototolit în mâna prietenei și același scenariu infinit. A deschis ușa exact când Carmen urca ultimele trepte, cu rimelul întins pe obraji și un fular tras neglijent pe umeri.
— Hai, spune, ce-ai mai făcut? Ai cumpărat iar vreo geantă fără să-i spui? Sau pantofii ăia de firmă la care te holbai săptămâna trecută?
Carmen a încremenit în hol.
— De unde știi? Te-a sunat el? Ți-a zis?
— Nu m-a sunat nimeni. Dar scenariul vostru e același de fiecare dată, parcă-i văd episodul trei sute. Intră, nu sta în prag.
S-au așezat la masa din bucătărie. Ioana i-a întins cana cu ceai de tei, iar Carmen sufla în lichidul fierbinte și trăgea cu urechea la predica pe care o știa deja pe dinafară.
— Tu chiar nu poți să discuți o achiziție înainte? insistă Ioana. Nu muncești, stai acasă, iar el trage de dimineață până noapte la atelier. E normal să-l anunți când dai două mii de lei pe o poșetă.
— Mă iei și tu la rost? a sărit Carmen. El e zgârcit, iar tu ții partea lui? Ce fel de prietenă ești?
— Prietena aia care te lasă să intri la două noaptea, care te hrănește și te ascultă de fiecare dată când pleci trântind ușa. Și care-ți spune verde-n față: băiatul ăla te iubește, dar tu îl storci. Vrei să te iei cu el, nu? Atunci pune frână. Nu mai trăi pe picior mare ca și cum ai fi întreținută de vreun milionar din Pipera.
Carmen a tăcut, mestecând absentă un biscuite. Apoi s-a ridicat, s-a dus în hol și s-a privit îndelung în oglinda mare.
— Unde găsește el alta ca mine? a murmurat, aranjându-și părul cu vârful degetelor. Ar trebui să fie fericit că stau lângă el. Că eu, cu datele astea, aș putea să fiu oriunde.
— Atunci de ce nu te duci oriunde? a întrebat Ioana, spălând ceștile. Și de ce nu te-ai întors acasă până acum, dacă tu ești premiul cel mare? Uite, noi două ne culcăm. Mie îmi sună ceasul la șase.
În pat, cu lumina stinsă, Carmen a șoptit în întuneric:
— O să vezi tu. Mâine mă sună plângând. Își cere iertare, îmi promite luna de pe cer, și atunci mă întorc. Așa funcționează bărbații, Io. Le dai puțină teamă și devin mai moi ca ceara.
Ioana nu mai răspundea. Respirația i se adâncise, dar în mintea ei răsuna un gând pe care nu-l rostise cu voce tare: „Și dacă de data asta nu te mai sună?”
Timp de o săptămână, Carmen a stat la Ioana. Telefonul ei rămânea mut. Niciun apel, niciun mesaj. În fiecare seară, după ce se întorcea de la birou, Ioana o găsea pe prietena ei pe canapea, navigând pe telefonul ei cu o față tot mai crispată.
— Niște nesimțire, bombănea Carmen. Să nu dea un semn… Păi eu, când plec, plec de tot. Să știe el.
Dar vorbele ei nu mai aveau aceeași siguranță. Își verifica telefonul din minut în minut. Într-o după-amiază, când Ioana ieșea de la biroul de pe Bulevardul Eroilor, a dat nas în nas cu Andrei. Stătea sprijinit de o Dacie neagră, cu mâinile în buzunare și umerii ușor aduși.
— Tu? a scăpat Ioana înainte să se controleze.
— Bună, Ioana. Putem vorbi? Cinci minute. Promit că nu te țin mult.
Au intrat într-o cofetărie de lângă Piața Sfatului. Andrei a comandat două cafele și a rămas cu privirea ațintită asupra zaharului pe care-l amesteca în ceașcă.
— Deci și tu acum, ca și ea, veniți pe rând la mine, a spus Ioana. Să știi că m-am săturat să fiu arbitrul vostru.
— Știu. Și îmi pare rău. De fiecare dată când se refugiază la tine, eu răsuflu ușurat pentru că știu că e în siguranță, că tu o hrănești, o asculți, o calmezi. Dar e nedrept pentru tine. Tu n-ai nicio vină, și plătești pentru certurile noastre.
— Asta-mi spui mie? Ei spune-i. Spune-i că nu mai merge așa. Că nu poți ține pasul cu mofturile ei, dar că o iubești și vrei s-o iei de nevastă.
Andrei a lăsat lingurița pe farfurioară și a privit-o direct, pentru prima dată de când se așezaseră.
— Nu mai vreau s-o iau de nevastă. S-a terminat.
Ioana a simțit cum aerul din cofetărie devine brusc rece.
— Cum adică s-a terminat?
— Adică am rupt-o de tot. I-am dat cheia de la apartament, mi-a luat-o înapoi pe a ei și am decis că n-are rost să ne mai chinuim. M-am săturat să fiu portofelul pe care-l deschide și-l închide după chef. Să fiu acuzat că sunt zgârcit pentru că-i spun să nu mai arunce banii pe toate fleacurile. Nu mai vreau.
A urmat o tăcere lungă. Ospătarul a pus nota pe masă, iar Andrei a plătit fără să se uite la sumă. Când s-au ridicat să plece, el a luat de pe banchetă un buchet de bujori roz.
— Ține. Pentru tine. Să știi că apreciez ce-ai făcut pentru noi în tot timpul ăsta. Chiar dacă nu s-a terminat bine.
Ioana a luat florile fără să spună nimic. Când a intrat în apartament cu buchetul în brațe, Carmen a sărit de pe canapea.
— Bujori? a întrebat ea, cu vocea ascuțită. De la cine? Cine ți-a dat flori?
— Andrei, a răspuns Ioana, punându-i într-o vază mare pe masa din sufragerie. A trecut pe la mine să-mi mulțumească pentru neplăceri. A zis că îi pare rău.
— Ție? Ție ți-a adus bujori? a repetat Carmen, iar fața i s-a înroșit brusc. Adică el nu mă sună pe mine, dar pe tine te caută cu flori? Ce neplăceri? Ce-ai vorbit cu el despre mine?
— Nimic ce nu ți-am spus și ție-n față. Că ar trebui să fii mai cumpătată.
— Minți! Sigur i-ai turnat ceva. Te-ai dus pe la spatele meu, te-ai dat bine pe lângă el…
— Carmen, oprește-te. Nu m-am dat bine pe lângă nimeni. Tu ești prietena mea, iar el a vrut doar să fie politicos. Lasă-mă să mă schimb, sunt obosită.
Dar Carmen nu se potolea. A înhățat geanta și paltonul, a tras ușa cu o putere care a făcut tocul să tremure, strigând în urma ei: „Ipocrito! Și eu care-ți spuneam totul! Șarpele!”
Ioana a rămas în mijlocul camerei. S-a așezat încet pe scaun, a rupt o bucată de pâine din coșul de pe masă și a mestecat-o mecanic. Apoi lacrimile i-au venit pe nesimțite – nu de tristețe, ci de un amestec de ușurare și vinovăție pe care nu-l înțelegea pe de-a-ntregul.
Două săptămâni nu a mai știut nimic de Carmen. Se obișnuise cu liniștea din apartament, cu serile în care citea fără să fie întreruptă de tirada cuiva. Într-o seară, pe când traversa parcul mare spre casă, l-a văzut din nou pe Andrei. Stătea pe o bancă, cu mâinile în buzunarele gecii și o cutie de praline pe genunchi.
— Ai devenit o prezență constantă pe ruta mea de acasă, a spus Ioana, încercând un ton glumeț care i-a ieșit pe jumătate.
— Am vrut să te întreb ceva, a zis el ridicându-se. Te superi dacă mergem puțin pe jos?
S-au plimbat pe aleea mărginită de castani. Frunzele foșneau sub pașii lor, iar becurile galbene aruncau umbre lungi pe asfalt.
— Vreau să fiu sincer cu tine, a început Andrei. După ce s-a terminat cu Carmen, am stat și m-am gândit mult. La tot ce s-a întâmplat. Și mi-am dat seama că tu ai fost singura constantă în toată nebunia asta. Singura care m-a ascultat, care nu m-a judecat, care i-a spus ei adevărul chiar și atunci când ea nu voia să-l audă.
— Făceam ce-ar face orice prieten, a murmurat Ioana.
— Nu, făceai ce-ar face un om bun. Un om adevărat. Și în tot timpul ăsta, eu…
S-a oprit. S-a întors cu fața spre ea și i-a întins cutia de praline.
— Eu vreau să te cunosc mai bine, Ioana. Pe tine. Nu ca pe confidenta Caremeni, nu ca pe prietena care rezolvă problemele altora. Ci pe tine.
Ioana a făcut un pas înapoi, dar nu de teamă. Inima îi bătea cu putere în piept, iar obrajii i se înfierbântaseră deodată.
— Andrei, tu nici nu mă cunoști cu adevărat. Ești sigur că nu încerci doar să uiți de ea? Să te răzbuni cumva?
— Nu. Ascultă-mă. Am stat o săptămână întreagă să mă gândesc dacă sunt un ticălos pentru ceea ce simt. Dar nu e o răzbunare. E prima dată când simt că cineva mă vede așa cum sunt, fără pretenții și fără să mă cântărească după cât scot din buzunar. Te-am privit în toate serile astea, când veneai obosită de la muncă și totuși îi făceai ceai și o ascultai ore-ntregi. Am văzut răbdarea aia pe care n-o meritam niciunul dintre noi. Și mi-am spus: băiete, fata asta e altceva.
— E prea devreme. Nu pot trece peste faptul că a fost prietena mea. Chiar dacă acum mă urăște. E un prag pe care nu pot să-l calc așa ușor.
— Atunci îți dau timp. Nu mă grăbesc. Dar lasă-mă să te conduc acasă în fiecare seară. Lasă-mă să-ți mai aduc flori. Nu-ți cer nimic în schimb, decât să nu mă respingi de tot.
A condus-o acasă. La ușa blocului, i-a întins buchetul – de data asta, margarete albe, simple. Ea le-a luat și a intrat în scară fără să se uite înapoi, deși simțea privirea lui pe ceafă.
A doua zi, el era din nou în fața biroului ei. Și în ziua următoare. Și încă o săptămână după aceea. Venea cu câte un detaliu mic – un cozonac de casă, o carte, o pungă de cafea boabe. Discutau despre lucruri mărunte: cum a fost ziua, ce planuri au pentru weekend, o emisiune văzută aseară. Râdeau din ce în ce mai des.
Într-o sâmbătă seara, el a invitat-o la cină la Bella Musica, un restaurant mic de lângă Turnul Alb. Au stat la o masă la etaj, cu vedere spre acoperișurile vechi ale Brașovului, iar chelnerul le-a adus vin fiert și tochitură. În lumina tremurătoare a lumânării, Ioana l-a privit și a văzut pentru prima dată nu fostul prieten al Caremeni, nu bărbatul frământat care venea să se plângă de certuri. A văzut un om blând, cu mâini muncite și un zâmbet care-i lumina toată fața când vorbea despre pasiunea lui pentru mobilierul vechi pe care-l restaura.
După cină, s-au plimbat pe sub zidurile cetății. Ninsoarea începuse ușor, fulgii mari se agățau de părul ei. El s-a oprit, i-a pus palma pe obraz și a sărutat-o. Un sărut moale, întrebător, care nu cerea nimic și oferea totul. Ea a închis ochii și i-a răspuns fără să stea pe gânduri.
Trei luni mai târziu, stăteau în fața ofițerului de stare civilă, într-o sală mică din primărie. Martori au fost doi colegi de-ai lui Andrei. Ioana purta o rochie crem, cumpărată din banii ei, iar buchetul era din aceleași margarete albe pe care i le adusese la primul lor pas pe alee.
Despre Carmen au aflat târziu, de la o cunoștință comună. Se mutase la București, găsise pe cineva – un antreprenor mai în vârstă, cu dare de mână, căruia nu-i păsa cât cheltuia ea pe genți și pantofi. Îi ceruse lui Andrei o sumă de bani pentru „daune morale” când se despărțiseră oficial, iar el i-i dăduse fără să clipească, doar ca să închidă capitolul acela definitiv.
Ioana și Andrei au închiriat un apartament spațios lângă Parcul Central. Diminețile miroseau a pâine prăjită și cafea proaspătă, iar serile se așezau pe canapea uitându-se la filme vechi, cu o pătură trasă peste amândoi. Când a venit pe lume fiul lor, Matei, Ioana și-a luat concediu de creștere, iar Andrei venea acasă de la atelier cu rumeguș în păr și un zâmbet larg pe față.
Într-o seară de mai, stăteau amândoi pe balcon. Matei dormea în camera lui, iar orașul vuia încet în depărtare. Andrei a întins mâna și i-a strâns degetele.
— Ții minte noaptea aia când a sunat Carmen? a întrebat el.
— Cum s-o uit? Era să adorm în picioare a doua zi la birou.
— Dacă nu suna atunci, tu și cu mine poate nu stăteam acum aici.
Ioana a zâmbit, privind luminile Brașovului cum se aprind una câte una.
— Atunci să-i mulțumim pe unde-o fi, a spus ea, și a pus capul pe umărul lui.
