Andreea stătea cu laptopul pe genunchi și zâmbea ca o copilă. Apartamentul din Brașov, zona Tractorul, arăta exact cum visaseră: două camere mari, geamuri spre munte și o bucătărie în care ai fi putut dansa.
— Mihai, uite! Cel puțin o sută de metri pătrați! Și proprietarul e dispus să aștepte până facem creditul… Putem suna mâine pentru o vizionare.
Mihai își scoase geaca și rămase în mijlocul sufrageriei, fără să se uite la ecran.
— Andreea, trebuie să vorbim.
Tonul lui o făcu să ridice privirea. Laptopul alunecă ușor pe canapea.
— Ce s-a întâmplat?
El își trecu mâna prin păr, gestul acela pe care Andreea îl cunoștea prea bine — când urma să spună ceva ce nu-i plăcea nimănui.
— Banii din contul de economii… i-am cheltuit eu.
În bucătărie, ibricul de cafea tocmai șuiera, dar Andreea nu mai auzea nimic decât un vâjâit surd.
— Cum adică i-ai cheltuit?
— Mama face șaizeci de ani. Am rezervat restaurantul, am plătit tot — orchestră, meniu, bar, tort. Sunt patruzeci de invitați. Am vrut să fie ceva special.
Andreea se ridică în picioare.
— Ce sumă?
El ezită o secundă.
— Douăzeci și cinci de mii de euro.
Laptopul căzu pe podea cu un zgomot sec. Andreea îl privi fix, așteptând orice altceva — o glumă proastă, un test, o eroare. Dar Mihai își reluă cuvintele, ca și cum ar fi enumerat ceva banal.
— Adică ai scos aproape toți banii?
— Douăzeci și cinci de mii. Mai sunt vreo cinci mii în cont.
Ea se sprijini de masă, simțind cum genunchii îi tremură. Doi ani. Doi ani fără vacanțe, fără haine noi, fără ieșiri. Ea lucrase suplimentar, tradusese documente noaptea, amânase un consult medical pentru că era prea scump. Mihai spusese de atâtea ori: „Strângem acum, după aia stăm în casa noastră”. Iar acum stătea acolo, cu ochelarii aburiți de la schimbarea bruscă de temperatură, așteptând aprobare.
— Tu… ești normal la cap? — șopti Andreea.
— Nu începe, te rog.
— Cum nu încep?! Sunt banii mei la fel de mult cât sunt ai tăi!
El oftă, ca un părinte epuizat de criza unui adolescent.
— Mama face șaizeci de ani o singură dată în viață.
— Iar un apartament, evident, nu o face niciodată.
— Mai strângem noi.
— Și pe mine când aveai de gând să mă întrebi?
Mihai își dădu drumul pe scaun și izbi cu palma în blatul mesei.
— Pentru că știam că o să faci scandal! Exact ca acum!
Cu aceste cuvinte, ceva se sparse înăuntrul Andreei. Nu banii în sine o dureau cel mai tare, ci evidența că părerea ei nu contase deloc. Fusese redusă la un obstacol pe care el îl ocolise elegant, fără remușcări.
Ea își mușcă buza, apoi spuse încet:
— De ce nu mi-ai spus măcar cu o săptămână înainte? Am fi putut discuta. Poate găseam o soluție mai puțin nocivă pentru visul nostru.
— Pentru că tu ai fi propus să facem banchetul la o cantină.
— Și ar fi fost o crimă?
— E mama mea, Andreea! Ai înțelege dacă ai iubi-o.
Fraza o liniști brusc, ca o palmă. Ea se așeză încet pe scaun, cu mâinile pe genunchi.
— Când e banchetul?
— Sâmbătă.
— Deci totul e deja plătit?
— Da.
— Și chiar crezi că ăsta e un mod de a-ți respecta soția?
Mihai nu răspunse. Se uită pe geam, la luminile pieței Sfatului care se aprindeau în depărtare, și tăcu. Tăcerea aceea o cunoștea prea bine: el se închidea acolo, în spatele unei uși pe care doar timpul o mai deschidea. Doar că de data aceea, Andreea nu mai voia să aștepte.
Doamna Rodica, soacra ei, fusese întotdeauna o femeie fascinantă. Elegantă, autoritară, cu un talent rar de a transforma orice ajutor într-o datorie sentimentală. „Mihăiță, tu ești singurul bărbat din viața mea.” „Mihăiță, de când a murit tatăl tău, doar pe tine te am.” Iar Mihai, unicul ei fiu, se conformase de fiecare dată: de la schimbat calorifere până la împrumuturi nereturnate.
Andreea își amintea cum la început soacra o primea cu zâmbete și cozonaci. „Andreea, ești ca o fiică pentru mine.” Abia mai târziu a înțeles că „fiica” însemna o persoană care nu comentează, nu refuză și nu cere socoteală. Odată cumpăraseră împreună un set de anvelope de iarnă pentru mașina doamnei Rodica, fără s-o întrebe. Altădată, Mihai îi virase jumătate din salariu pentru o mobilă de bucătărie, exact în luna când Andreei îi expirase asigurarea medicală privată. De fiecare dată la fel: „E mama mea, nu pot s-o las.”
Sâmbătă seara, restaurantul Belvedere strălucea ca un brad de Crăciun. Fiecare candelabru, fiecare aranjament floral, fiecare furculiță părea să strige: „Asta ați plătit-o voi.” Doamna Rodica, într-o rochie verde-padure, stătea în capul mesei și plutea de fericire. Musafirii ciocneau, orchestra cânta valsuri, iar Mihai privea scena cu un amestec de mândrie și ușurare.
Andreea rămăsese cu un pahar de prosecco în mână de care abia se atinsese. Soacra se apropie de ea cu un surâs larg.
— Draga mea, nu-i așa că e minunat?
— E… mult.
— Mihai a fost formidabil, totul a ieșit cum am visat.
Andreea respiră adânc.
— Da, a fost foarte generos.
Rodica nu sesiză nici cea mai vagă undă de ironie. Bătu ușor din palme și adăugă:
— Un bărbat trebuie să-și onoreze mama.
Atunci Andreea, fără să-și mai poată stăpâni limba, întrebă brusc:
— Dar pe nevastă?
Soacra clipi des.
— Nu poți compara, draga mea. Mama e una singură.
Andreea sorbi o înghițitură de prosecco și nu mai spuse nimic. Doar își notă în gând că, în ierarhia acelei familii, ea ocupa un loc undeva după verișoara din Deva și câinele lui unchi-su.
Pe drumul spre casă, Mihai conduse cu mâinile încleștate pe volanul Daciei.
— Ai stat toată seara cu o figură de înmormântare.
— Pentru că așa m-am simțit. Ca și cum aș fi plâns pe banii mei în timp ce alții îi beau.
— Ești incredibilă! Nu poți să te bucuri o dată pentru altcineva?
— Pentru cine? Pentru maică-ta? Sau pentru tine, care ai vrut să pari mare mecena pe spatele nostru?
El frână brusc la semafor, iar mașina se zgudui.
— Ești zgârcită, Andreea. Asta e problema ta. Nu poți să vezi mai departe de un leu.
Ea întoarse capul spre geam. Nu mai avea lacrimi. Doar o liniște rece, din aceea care anunță decizii definitive.
— Dacă pentru tine respectul față de o promisiune e zgârcenie, atunci noi avem o problemă mult mai mare decât banii.
Ajuns acasă, Mihai intră direct în dormitor și închise ușa. Andreea rămase în living, cu lumina stinsă, ascultând cum el vorbește la telefon.
— Da, mamă, totul a fost perfect… Nu, Andreea? E doar obosită… Știi cum e, se agață prea mult de bani. Nu, nu-ți face griji, o să-i treacă.
Andreea își înfipse unghiile în palmă. Nici măcar acum, după tot scandalul, nu încetase s-o transforme pe ea în vinovată. A doua zi dimineață, își luă geanta și ieși fără să spună încotro.
Se întâlni cu Ioana, singura prietenă care nu judeca, la cafeneaua Tipografia din centrul vechi. Acolo, cu o cafea lungă în față, îi povesti totul. N-a înfrumusețat nimic. N-a spus „dar el de fapt e un om bun”. A lăsat cuvintele să curgă, iar Ioana ascultă fără s-o întrerupă.
După o pauză, Ioana o întrebă simplu:
— Tu ai fost vreodată prioritatea lui?
Andreea deschise gura. Și încercă să caute o amintire, un gest, o clipă în care Mihai pusese nevoile ei deasupra oricui altcuiva. Dar în mintea ei se derulară doar momente în care ea fusese lăsată să aștepte, să tacă, să cedeze. Închise ochii și nu răspunse nimic.
Seara, se întoarse acasă. Mihai stătea la masă, cu o sticlă de vin pe jumătate goală.
— Putem vorbi ca doi oameni normali?
Ea se așeză pe canapea, nu lângă el.
— Depinde ce consideri normal.
— Îmi dau seama că a fost o greșeală că nu te-am întrebat. Dar și tu ai întrecut măsura.
— În ce fel?
— Ai făcut-o pe mama să se simtă prost.
Andreea zâmbi trist.
— Problema nu e mama ta.
— Atunci care e?
Ea îl privi lung, până când el lăsă privirea în jos.
— Problema e că tu nu mă vezi ca pe un partener. Tu decizi, tu execuți, iar eu aflu după ce s-a terminat. Și apoi tu aștepți să te aplaud.
El se foi pe scaun.
— Exagerezi.
— Nu. Partenerii se consultă. Partenerii nu pun pe nimeni în fața faptului împlinit, ca pe un subaltern.
Mihai tăcu. Tăcerea aceea însă suna altfel. Nu mai era o ușă trântită. Era un perete care începea să se fisureze.
După câteva zile de conviețuire tăcută, într-o seară Mihai intră în bucătărie cu umerii căzuți.
— Am fost azi la mama.
— Și?
— Mi-a arătat fotografiile de la banchet. A spus că a fost cea mai frumoasă zi din ultimii ani.
Andreea nu comentă.
— Și atunci mi-am dat seama de ceva ciudat. Am făcut tot posibilul s-o fac fericită pe ea. Dar am uitat complet să te întreb pe tine dacă ești fericită.
Lui Andreea i se umeziră genele. Fiindcă a spus-o fără să se justifice, fără să dea vina pe nimeni. Doar ca pe o revelație dureroasă.
— Am scos mașina la vânzare, adăugă el.
Ea clipi.
— Care mașină?
— Audiul. Am pus un anunț pe Autovit. O vând și pun banii înapoi în cont.
— Mihai, nu trebuie…
— Ba da. Nu e vorba doar de suma aia. E vorba de ce am stricat.
Vându mașina pe cincisprezece mii de euro și viră banii în contul de economii. Nu acoperea tot, dar gestul contă infinit mai mult. În următoarele luni, începu să se consulte cu Andreea înaintea oricărei decizii care îi afecta pe amândoi. Când maică-sa îl rugă să plătească o excursie la munte pentru ea și două prietene, Mihai răspunse calm: „Nu acum, mamă. Avem alte priorități.” Doamna Rodica se supără, plânse, acuză, dar de data asta nu cedă.
Șase luni mai târziu, Andreea primi un apel neașteptat.
— Andreea… pot să trec pe la voi?
Era Rodica, cu o voce pe care nu i-o mai auzise niciodată — nesigură, aproape stinsă.
Stătură împreună în bucătăria luminată de soarele de toamnă, cu două cești de ceai între ele. Bătrâna își frângea mâinile pe marginea feței de masă.
— Eu m-am obișnuit atâția ani ca Mihai să trăiască viața mea. Și am crezut că, dacă face mai puține pentru mine, înseamnă că mă iubește mai puțin.
Andreea o asculta fără s-o întrerupă.
— E o prostie, nu-i așa? continuă Rodica. O prostie care stă pe frică.
Andreea îi atinse ușor mâna.
— E doar frica de a nu rămâne singură.
Soacra încuviință din cap, cu ochii înlăcrimați. Și pentru prima oară în atâția ani, între ele nu fu nici competiție, nici tensiune. Doar două femei care se uitau una la cealaltă fără armură.
La un an după acel banchet care aproape le distrusese căsnicia, Andreea și Mihai intrară într-un apartament gol, cu pereți încă proaspăt zugrăviți. Doi nori albi se vedeau pe geamul mare din sufragerie, iar mirosul de vopsea proaspătă se amesteca cu aroma de foccacia pe care o luasera de la brutăria de jos. Era apartamentul pe care Andreea îl arătase pe laptop în seara aceea fatidică.
Mihai se opri în mijlocul camerei și râse, ca un băiat care tocmai a primit cheia de la primul lui vehicul.
— Îți mai amintești contul ăla?
Ea izbucni într-un hohot scurt, aproape un oftat.
— Cum să-l uit? Aproape ne-a lăsat fără vise și fără neuroni.
El se apropie și o cuprinse cu brațele, strângând-o tare.
— Îți mulțumesc că n-ai aruncat prosopul atunci.
Andreea îl privi, apoi își lipi obrazul de umărul lui. În liniștea aceea, auziră cum cineva în apartamentul de deasupra mută o mobilă. Mihai începu să desfacă primele cutii, găsind într-una setul de farfurii pe care Rodica îl cumpărase cadou de mutare. Andreea îl urmărea cum le așează pe blatul din bucătărie, puțin strâmb, dar cu o grijă nespusă. Iar ea își dădu seama că pereții aceia albi nu mai erau goi.
