Când am văzut cutia cu scoici, am știut că Ana pleacă pe bune. Scoicile alea le strânsesem împreună, vara, la Mamaia, când ea avea șapte ani. Unele erau sparte, altele ciobite, și de câte ori îi spuneam să le arunce, dădea din umeri. Acum le învelea pe fiecare în hârtie de ziar, atentă, ca pe niște bijuterii. Cutia stătea pe hol, lângă celelalte cutii – cărți, haine, un set de farfurii pe care nu-l folosise niciodată. Se muta la Cluj, la treizeci și patru de ani, pentru un post de arhitect la un birou de pe strada Napoca. Eu locuiam singură în Brașov, într-un apartament de două camere care, dintr-odată, începea să arate prea mare.
Am ajutat-o cum știam eu mai bine. I-am adus o trusă de prim ajutor, un set de chei de rezervă, o umbrelă pliabilă și un dosar cu copii după acte. Am notat pe un bilețel numerele de urgență din Cluj: poliție, salvare, pompieri, și adresa celui mai apropiat spital. Am căutat pe internet recenzii despre apartamentul închiriat și am aflat că la parter e un magazin cu prețuri suspect de mici la lactate. Ana a mulțumit la început, apoi a răspuns mai scurt, iar spre seară m-a rugat doar să stau jos, pe canapea, și să nu mai fac nimic. M-am așezat pe o cutie etichetată „bucătărie”. Tăcerea mă apăsa. O priveam cum lipește bandă adezivă și vedeam toate greșelile: cărțile erau prea strânse, uscătorul de păr pus lângă pantofi, pe cutia cu scoici nu scria „fragil”.
— O să suni în fiecare seară? am întrebat-o.
Ana n-a ridicat privirea imediat. Mi-a spus că o să sune, dar nu zilnic. La serviciul nou s-ar putea să stea peste program, trebuie să cunoască oameni, să se obișnuiască. Am simțit cum enumeră, de fapt, activități din care eu o încurc.
În gara din Brașov, i-am verificat biletul de trei ori. Am întrebat-o pe nașa de la vagon când se închide ușa. I-am spus Anei să nu coboare în stații necunoscute și să nu bea ceai de la pasageri, de parcă pleca la capătul lumii, nu într-un oraș la cinci ore distanță. Înainte de îmbarcare, m-a îmbrățișat și mi-a spus că vrea să-mi ceară ceva. O lună. O lună fără vizite neanunțate. Fără telefoane de cinci ori pe zi. Fără să verific prin colegii ei, prin proprietăreasă sau prin prietenele comune. Dacă are nevoie de ajutor, o să ceară ea. M-am tras înapoi.
— Te deranjez?
Ana a închis ochii. Am înțeles că de vorba asta se temea. Mi-a explicat că nu o deranjez, ci pur și simplu ocup tot spațiul dinainte. Ea nu apucă să-și dea seama dacă e greu sau ușor, pentru că eu vin deja cu soluția. Trenul a plecat după șapte minute. Ne-am despărțit prost.
Acasă, apartamentul nu era mai tăcut – era inutil. Ana locuia de mult singură, dar într-un cartier vecin. Puteam să trec cu o oală de supă, să-i ridic un colet, s-o ajut să aleagă perdele. Ea suna de pe drum, de la serviciu, îmi cerea părerea la un contract, se plângea de vecini. Eu trăiam singură, dar nu simțeam singurătatea: ziua mea era plină de viața altcuiva. Acum, în telefon, stătea o condiție. O lună.
Prima zi a trecut ușor. I-am scris: „Ai ajuns?”. Mi-a răspuns cu un singur cuvânt. Am adăugat: „Sună-mă când poți”. N-a sunat. A doua zi, am văzut că la Cluj se anunța ploaie torențială. Am deschis prognoza, am citit de vânt puternic și am format numărul ei. Am închis înainte să sune. Umbrela era în geantă, o pusesem eu în buzunarul lateral.
A treia zi, am găsit pe internet o știre despre o avarie la rețeaua electrică, într-un cartier vecin cu al ei. Am sunat la compania de electricitate, m-am dat drept o posibilă chiriașă și am întrebat dacă s-a remediat problema. Când funcționarul m-a întrebat de adresa exactă, am închis. Mi-a fost rușine. Nu foarte tare – doar cât să nu povestesc nimănui.
Ana m-a sunat duminică. Vorbea vioi, despre serviciu, despre apartament, cum s-a rătăcit mergând spre supermarket. Eu așteptam o cerere de ajutor. Trebuia să se plângă de proprietar, de frig, de colegi sau măcar de o cratiță proastă. N-a venit nicio plângere. Atunci am găsit eu problemele. Am întrebat-o de ce n-a chemat un electrician să verifice prizele. I-am amintit să-și schimbe viza de reședință. Am sfătuit-o să nu zâmbească prea mult șefului, ca să nu profite de blândețea ei. La capătul firului s-a făcut liniște.
— Mamă, din nou, a spus Ana.
Cuvintele astea două le auzeam de ani de zile și întotdeauna mi s-au părut nedrepte. „Din nou” însemna că grija mea era un defect. Am încheiat rece și în următoarele două zile n-am mai răspuns imediat la mesaje, ca să simtă și ea cum e fără mine. Se pare că n-a simțit. Îmi trimitea fotografii: biroul ei, Someșul, o pisică la intrarea în bloc. Într-una, un raft pe care și-l montase singură. Strâmb, cu o parte mai jos. Am mărit fotografia. Voiam să-i scriu că a ales dibluri greșite și că raftul poate cădea. Am tastat mesajul de trei ori, apoi l-am șters. Noaptea am visat că raftul i-a căzut în cap. Dimineață i-am trimis un link către niște dibluri bune. Ana a pus o inimioară. N-a cumpărat nimic.
După o săptămână, m-am întâlnit cu Stela, o prietenă, la o cafenea în mall. I-am povestit despre mutare de parcă fiică-mea plecase pe nepusă masă și mă lăsase de izbeliște. Stela asculta, amestecând în ceașcă, și m-a întrebat:
— Și tu, Doina, ce-ai de gând să faci cu viața ta?
Întrebarea mi s-a părut nepoliticoasă. Fusesem contabilă până la pensie, dar mă retrăsesem cu doi ani în urmă. Întâi am ajutat-o pe Ana cu renovarea, apoi cu căutarea unui job nou, apoi i-am tratat pisica de alergie. Pisica rămăsese la fostul ei soț, renovarea se terminase, jobul se găsise. Aveam cărți, o grădină la sora mea din Predeal, vecine, televizor. Dar niciuna dintre ocupații nu avea nevoie urgentă de mine.
— O să mă odihnesc, am zis.
Stela a râs și mi-a amintit că mă odihnesc de doi ani, doar că foarte activ. Ne-am certat puțin, prietenește. Am plecat mai devreme și, pe drum spre casă, am cumpărat iaurt fără zahăr, brânză și mere – ce-i plăcea Anei. Abia la casă am realizat că fata mea e în alt oraș. Le-am mâncat eu. Iaurtul era acru.
În a zecea zi, m-a sunat doamna Cornelia, proprietăreasa. Îi dădusem eu numărul meu la semnarea contractului, rugând-o să mă anunțe de orice problemă. Mi-a spus că de la baia Anei s-a plâns vecinul de jos de o scurgere. Ana chemase un instalator, rezolvaseră, dar plătise din buzunar. Am simțit groază și triumful deodată. Iată! Fiică-mea nu s-a descurcat. Bani cheltuiți, vecini nemulțumiți, iar mama a aflat ultima. Am sunat-o imediat pe Ana și am început să vorbesc fără s-o salut.
— De ce nu m-ai sunat? Ce instalator? Ai chitanță? Cine a confirmat prețul?
Ea răspundea la început, apoi a tăcut. Mi-a explicat că era un furtun vechi la mașina de spălat. Proprietarul îi restituise banii. Pagubă la vecin nu exista. Problema durase două ore.
— M-am descurcat, mamă. Nu perfect, dar m-am descurcat.
Eu am răspuns că nu e vorba de capacitate, ci de încredere. Ana a întrebat, încet, de ce încrederea înseamnă, de fiecare dată, raport către mine. Conversația s-a rupt.
După discuția asta, am stat mult în bucătărie. În fața mea, pe masă, era carnetul acela vechi, cu coperți de piele, în care notam informații importante: telefoanele doctorilor Anei, scadențele facturilor, datele asigurărilor. Pe prima pagină, de pe vremea studenției, aveam lipită o listă cu alimentele pe care nu le mănâncă: ciuperci, mărar, piftie. Am răsfoit filele și, pentru prima dată, n-am văzut iubire, ci un sistem de control. Uriaș, migălos, construit din lucruri corecte. Fiecare număr era util. Fiecare sfat putea fi bun. Dar toată construcția nu-i lăsa Anei loc să greșească fără martor.
Descoperirea nu m-a făcut mai înțeleaptă. M-am supărat și mai tare. Două zile n-am sunat. A treia zi am așteptat scuze. A patra am hotărât că Ana e nerecunoscătoare. A cincea zi am pregătit o geantă. Am pus sarmale, ciorapi groși, un furtun nou pentru mașina de spălat și un dosar cu acte. Am cumpărat un bilet la trenul de dimineață spre Cluj. Nu voiam să intervin, doar să văd dacă totul e în regulă. Puteam să ajung, să sun din gară, să-i fac o surpriză. Ea întâi se va supăra, apoi se va bucura.
La gară, am ajuns devreme. M-am așezat pe o bancă în fața panoului cu plecări, cu geanta între picioare. În jur, oamenii călătoreau spre copii, părinți, serviciu. Nimănui nu-i trebuia permisiunea să-și iubească familia. S-a anunțat îmbarcarea. M-am ridicat și, deodată, am văzut chipul Anei când ar deschide ușa. Nu bucurie, nici furie. Oboseală. Aceeași oboseală din gară, când îmi ceruse o lună. Mai erau o sută de metri până la vagon. Am rămas nemișcată, în timp ce călătorii mă ocoleau grăbiți. Nașa a ridicat plăcuța. Cineva din spate mi-a cerut să mă dau la o parte. N-am urcat. Trenul a plecat fără mine.
Pe bancă, am deschis geanta. Sarmalele miroseau a mărar. Furtunul nou stătea deasupra, dovada unei probleme deja rezolvate fără mine. Mi-a venit să plâng, dar nu pentru că Ana plecase. Ci pentru altceva: de ani de zile, fata mea cerea dreptul să trăiască, iar eu auzeam rugămintea de a o părăsi.
M-am întors acasă. Sarmalele le-am dat vecinei de la trei, care-și aștepta nepoții. Furtunul l-am dus înapoi la magazinul de bricolaj. Biletul l-am aruncat, fără să-i fac poză și fără să-i povestesc Anei despre marele meu sacrificiu.
În zilele rămase din lună, am făcut câteva lucruri ciudate. M-am înscris la înot, deși mi-era groază că arăt ridicol în cască. M-am dus la clubul de lectură de la fosta bibliotecă și, o seară întreagă, n-am dat niciun sfat coordonatoarei. Am acceptat s-o ajut pe Stela să sorteze fotografiile vechi, dar am plecat când treaba s-a terminat, fără să inventez un alt motiv ca să rămân. Viața nu s-a umplut brusc. De cele mai multe ori, mă plictiseam. Uneori stăteam cu telefonul în mână și mă simțeam ca un aparat pe care cineva a uitat să-l oprească după terminarea programului.
Ana scria. Eu răspundeam scurt. Nu din pedeapsă – învățam să nu adaug instrucțiuni la fiecare frază.
Exact peste o lună, m-a sunat seara. Am văzut numele pe ecran și am așteptat trei apeluri în gând, ca să nu ridic prea repede. Ana mi-a spus că a trecut de perioada de probă. Șeful i-a încredințat un proiect mic. Raftul tot s-a înclinat, dar n-a căzut. În weekend avea de gând să cumpere niște dibluri noi. Eu ascultam. Sfaturile mi se îmbrânceau în cap, gata să iasă: ce dibluri, de la ce magazin, cum să vorbească despre salariu. Am apăsat palma pe gură, pur și simplu. Ana a făcut o pauză și m-a întrebat dacă sunt bine, dacă mi-e bine.
Puteam să-i spun că am fost cât pe ce să urc în tren fără s-o anunț. Puteam să transform renunțarea într-un merit și să primesc mulțumiri. Dar atunci luna asta ar fi devenit iarăși povestea a ce a făcut mama pentru fiică.
I-am povestit despre bazin. Că șapca stă prost oricum, la toată lumea. Despre clubul de lectură și o doamnă care îl încurcă pe Marin Preda cu Eugen Barbu, dar vorbește foarte sigură pe ea. Ana a râs. Apoi a spus că-i e dor. Am închis ochii. Cuvintele astea le așteptasem, dar acum nu mai însemnau victorie. Poți să-ți fie dor de cineva fără să-i dai frâiele vieții tale.
— Și mie mi-e dor, i-am răspuns.
M-a întrebat dacă poate veni weekendul următor. Nu pentru că s-a ivit o problemă. Pur și simplu acasă. Am privit prin cameră. Imediat mi-a venit să cumpăr carne pentru sarmale, să spăl geamurile, să notez întrebări, să pregătesc o listă de rezolvat. Am simțit mișcarea aia veche, cunoscută, și m-am oprit.
— Vino, i-am spus. Și vedem împreună ce facem.
După ce-am închis, n-am pus carnea la fiert. Asta a fost mai greu decât să nu urc în tren.
