— Iar ai uitat să cumperi pâine? Vine vecina aia de la doi și-mi spune că te-a văzut intrând cu mâinile-n buzunar. Unde-s banii de mâncare, Răzvan? Unde-s salariile tale din ultimele luni?
Ioana stătea rezemată de blatul de bucătărie, cu o factură de întreținere mototolită în mână. Afară ploua mărunt, iar în apartamentul din Militari mirosea a detergent și a macaroane fierte. Nimic altceva.
Răzvan își scoase încet geaca de piele, o scutură de picături și o atârnă în cuier fără nicio grabă.
— Am ajutat-o pe mama cu o problemă la centrală. Și pe urmă, ce, eu nu mai am dreptul să îmi țin banii? Tu ești contabila familiei? întrebă el, cu un ton ușor arogant.
— Nu sunt contabila familiei. Sunt femeia care plătește creșa, mâncarea, hainele copilului și întreținerea asta de trei luni încoace. Singură. Deci, da, am dreptul să întreb unde se duc banii tăi.
— La mama. Ți-am mai spus. De când a murit tata, sora mea are nevoie de ajutor. Am și eu obligații.
Ioana închise ochii pentru o secundă. Știa acest discurs pe de rost. De fiecare dată când îl întreba de bani, răspunsul venea identic: mama, sora, nepoții. Un șir nesfârșit de guri străine, hrănite din farfuria copilului lor de doar trei ani.
— Eu și Matei nu mai contăm? spuse ea încet.
— Ba da, contează. Dar te rog frumos, nu mai face atâta dramă. Uite, îmi pare rău că n-am luat pâine. Hai să mâncăm ce ai făcut.
— Am făcut orez cu legume. Atât s-a putut cu ce era în frigider.
Răzvan privi tigaia cu un dezgust teatral.
— Orez cu legume? Asta numești tu cină? Mă întorc rupt de la birou și tu îmi pui în față mâncare de post? Parcă mama avea dreptate.
— Ce anume avea dreptate? vocea Ioanei se crispă.
— Că o nevastă care nu-și respectă bărbatul nu gătește cum trebuie. Că ești cam delăsătoare.
— Delăsătoare. Casa asta strălucește, Matei e spălat, îmbrăcat și educat. Eu lucrez full-time, vin acasă și fac totul singură. Iar tu vii de la serviciu și îmi spui că sunt delăsătoare pentru că nu aveam bani de mușchiuleț de porc? Pe banii tăi, care nu ajung niciodată aici?
Răzvan împinse scaunul și se ridică brusc.
— Mă duc la mama. Măcar acolo se mănâncă ca lumea. Tu stai aici și gândește-te cum poți să repari situația. Săptămâna viitoare e ziua lui Matei, vreau să văd o masă întinsă, nu un amărât de piure.
Ușa se trânti cu un ecou care zgâlțâi tocul. Matei, în dormitorul de alături, tresări în somn. Ioana rămase nemișcată, privind fix tigaia de orez aburind.
Nu se întoarse nici a doua zi, nici a treia. Nu răspunse la telefon trei zile întregi. Când apăru, era sâmbătă dimineața, proaspăt bărbierit și cu un zâmbet relaxat.
— Am vorbit cu doamna de la grădiniță, pe Matei îl ia mama azi cu ea, la Zoo, în Herăstrău. Rămânem singuri. Hai să stăm de vorbă, zise el, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ioana stătea pe canapea, cu laptopul pe genunchi. Tocmai terminase un raport contabil pentru o firmă de transporturi. Clienții ei nu așteptau după drame de familie.
— Suntem singuri, spuse ea fără să ridice privirea. Vorbește.
— Trebuie să te maturizezi, Ioana. Mama chiar are nevoie de ajutor. Are rate la casă. Pe lângă asta, sora mea are probleme cu soțul, știi că divorțează. Are doi copii mici.
— Și ce vrei să spui cu asta? Că salariul tău trebuie să meargă integral la ea?
— Nu integral. Dar o parte.
— În ultimul an, n-ai pus un leu în casa asta, îl întrerupse Ioana. Ai băgat facturile în sertar și ai plecat. Nici o jucărie pentru copilul tău n-ai cumpărat. Dar vrei masă întinsă de ziua lui. Pe ce bani?
— Am încercat să economisesc pentru o vacanță, o minți el. Voiam să mergem la mare.
— Și eu am economisit. Din banii mei, după ce am plătit tot. Eu, tu și Matei. Asta e familia noastră.
— Și mama? Mai e și mama. Nu poți să fii așa egoistă.
— Mama ta o ajută pe sora ta cu bani, iar sora ta stă acasă și nu lucrează, pentru că așa îi convine. Iar tu ești fraierul care cară bani la amândouă, în timp ce în casa ta se mănâncă orez. Asta e schema, Răzvan. Și eu n-o mai finanțez.
Răzvan se făcu stacojiu la față. Își scoase telefonul și îl trânti pe masă.
— Ești exact cum a spus mama: mercantilă și fără suflet.
— Atunci poate e mai bine să stai la ea. Unde sunt banii, acolo să fie și tine. Simplu.
— Poate așa voi face, spuse el cu o voce joasă și o privire otrăvită.
În aceeași seară își strânse câteva haine într-un rucsac și plecă din nou. De data asta, pentru patru luni. Suna rar, doar să întrebe de copil, cu o voce mecanică. Mama lui nu a sunat niciodată să întrebe de nepotul ei. Niciodată, de când se născuse Matei. Pentru doamna Viorica, Ioana fusese de la început o străină. O fată din provincie, cu o meserie prea tehnică, prea independentă, care nu primea sfaturi.
În iulie, Ioana și-a luat băiatul și a plecat la mare, la Neptun. Din banii strânși de ea, muncind suplimentar. L-a invitat și pe Răzvan, din politețe. A refuzat, spunând că nu are buget. Ea nu a insistat.
S-au întors cu o săptămână mai devreme. Mama Ioanei, profesoară pensionară la Târgoviște, căzuse pe scări și ajunsese la spital cu fractură de șold. Ioana lăsase bagajele în holul blocului și urcase direct în apartament, cu Matei adormit pe umăr. Era ora zece seara.
Când a băgat cheia în broască, a simțit că ceva nu e în regulă. Ușa era descuiată. Intră și văzu lumina aprinsă în sufragerie. Pe măsuța din hol, o pereche de cercei lungi, aurii, pe care nu-i mai văzuse niciodată. Mirosul de pizza și de parfum dulce iute plutea în aer.
— Răzvan?
El apăru din dormitor, desculț, cu părul ciufulit. Avea o expresie de panică pură, ca un copil prins cu mâna în borcanul de dulceață.
— Ai venit mai devreme… Credeam că mai stați. Uite, eu… am o colegă care…
Din spatele lui se auzi un foșnet de cearșafuri. Apoi, o voce subțire, ușor răgușită.
— Răzvănel, ce faci acolo? Cine-i?
O tânără ieși din dormitor, înfășurată în halatul de mătase al Ioanei. Halatul verde, primit cadou de la mama ei de Crăciun.
— Sunt Ioana. Soția lui Răzvan. Dumneata cine ești? rosti Ioana cu o liniște care o surprinse chiar și pe ea.
— Eu sunt Geanina. Și nu țipa la mine, că nu-s nepoata nimănui. Eu stau aici de o lună, a spus fata, cu o nonșalanță care sfida orice logică.
Răzvan făcu un pas în față și începu să bolborosească.
— E o situație complicată. Stă temporar la mine, adică la noi, pentru că n-are unde…
— Răzvănel, taci! îl întrerupse Geanina. Mai bine spune-i adevărul. Sunt însărcinată. Cu el. Rămân aici. E și casa lui, nu?
Ioana își lăsă geanta jos. O pală de aer cald de vară intră pe geamul deschis. Se auzi un tramvai huruind pe șine afară. Privirea îi alunecă pe halatul verde, pe umerii fetei. Apoi, din dormitor, se auzi scâncetul lui Matei, care se trezise.
— O singură dată am să-ți spun, draga mea: nu rămâi aici. Mâine dimineață depun actele pentru divorț. Se va face partaj. Apartamentul ăsta e luat cu credit ipotecar, ambele noastre nume sunt pe el. Se va vinde la licitație dacă e nevoie. Iar pentru Matei, Răzvan va plăti pensie alimentară până la majorat. Asta e schema acum.
Geanina clipi confuză. Privi la Răzvan, apoi din nou la Ioana.
— Dar el mi-a spus că e separat de doi ani. Că apartamentul e doar al lui. Că tu stai la părinți.
— Ți-a spus multe. A uitat să-ți spună că luna trecută nu avea bani de benzină și a împrumutat de la mine, ca să meargă la serviciu. Acum, te rog, scoate halatul meu, îmbracă-te și plecați amândoi. În seara asta. Aveți o oră la dispoziție.
— Unde să ne ducem la ora asta? întrebă Răzvan, alb la față.
— Unde ai dus salariile ultimului an. La familia ta. La doamna Viorica. Ea sigur are o canapea pentru voi.
— Pe mine m-a gonit! se smiorcăi Geanina, pierzându-și brusc tupeul. A zis că nu sunt potrivită pentru băiatul ei.
Ioana izbucni într-un râs scurt, amar.
— Nici eu n-am fost. Niciodată. Să-i transmiți că o felicit pentru viitoarea noră.
O oră mai târziu, ușa se trânti din nou. Apartamentul rămase pustiu și liniștit, cu miros de pizza evaporându-se încet. Ioana îl luă pe Matei în brațe și îl duse în patul lor. Se întinse lângă el și privi tavanul ore întregi, fără nicio lacrimă.
Dimineața, la prima oră, notarul, avocatul, documentele pentru divorț. Totul fu pus în mișcare cu o precizie rece. Răzvan încercă să negocieze. Să o convingă să se mute ea la părinți, că el nu are unde sta. I-a oferit să-i dea banii pe jumătatea lui de apartament treptat, în rate lunare. Ioana i-a oferit să i-l vândă integral, la prețul pieței, cu banii jos. Răzvan a refuzat.
Au trecut câteva luni. Răzvan stătea la mama lui, unde Geanina îi făcea zilnic scandal că nu au casa lor. Apartamentul nu se vindea, prețul era prea mare. Până la urmă, presat de noua iubită, care nu mai suporta să împartă o canapea într-un living aglomerat, Răzvan cedă. Acceptă suma pe care Ioana i-o oferise de la început. Ea făcu un credit la bancă, îi cumpără partea și apartamentul rămase integral pe numele ei.
După ce a primit banii, Răzvan se mută cu Geanina într-o garsonieră închiriată la marginea Bucureștiului. Ea născu o fetiță. El începu să vină mai des la Matei, sâmbăta. Îi aducea bomboane și îl ducea la joacă. Era punctual cu pensia alimentară, de frică să nu aibă probleme legale.
Ioana nu-l întreba nimic despre viața lui. Nu voia să știe. Se vindeau zilele una după alta, într-o rutină obositoare dar sigură: serviciu, grădiniță, cumpărături, somn.
Într-o seară de noiembrie, ploua cu găleata. Vântul bătea atât de tare încât se clătinau geamurile. Soneria zbârnâi scurt. Când deschise, Răzvan stătea în prag, fleșcăit până la piele, cu o cutie de pizza în mână.
— Pot să intru zece minute? Până se mai oprește ploaia?
Îl privi din cap până-n picioare. Avea o privire stinsă, obosită, fără urmă de aroganța de altădată.
— Zece minute, spuse ea și se dădu la o parte.
El intră, își scoase ghetele ude pe preșul din hol, fără să calce pe parchet.
— Geanina m-a dat afară, spuse el încet, fără să o privească. A spus că nu mai vrea să stea cu un ratat. Că s-a mutat cu cineva care are casă. Eu n-am unde să dorm noaptea asta. Am sunat la mama, dar stă sora mea cu copiii la ea. Pe canapeaua din sufragerie doarme cel mic. Mi-a spus să mă descurc.
Ioana își încrucișă brațele la piept. Nu mai simțea milă, dar nici ură. Doar o oboseală imensă.
— Mâine cauți chirie, spuse ea tăios. Diseară dormi pe canapea. Dar numai o noapte, ai înțeles? Pe preșul din hol ai un cearșaf curat.
Răzvan încuviință din cap, fără să riposteze. A doua zi de dimineață, când Ioana s-a trezit, el plecase deja. Pe masa din bucătărie lăsase două sute de lei și un bilețel mototolit pe care scria: „Pentru mâncare. Mulțumesc.”
Se mută la două străzi distanță, într-o garsonieră mică. Începu să-și aducă aminte cum arată fiul lui altfel decât în vizitele de sâmbătă. Îl lua de la grădiniță, îi făcea temele, îl ducea la înot. Nu mai dădea bani mamei lui, nu mai răspundea la telefoanele disperate ale surorii lui. Pentru prima dată în viață, prioritatea era copilul lui.
Apoi s-a întâmplat. La un control de rutină, medicii au descoperit că Ioana avea o tumoare rară, care necesita o operație complicată și o perioadă lungă de recuperare. Când a aflat, Răzvan a rămas câteva clipe nemișcat, apoi a spus doar: „Mă ocup eu de tot.”
Și chiar așa a făcut. A fost lângă ea la spital, în fiecare noapte, după ce termina tura de la depozit. Când nu putea să doarmă de durere, îi citea din cărți vechi pe care le găsea prin debara. A adus-o acasă și a preluat absolut totul. Cumpărături, mâncare, analize, temele lui Matei. Dormea pe salteaua de pe jos, lângă patul ei, ca să poată auzi dacă respiră greu noaptea. Nu a cerut nimic în schimb.
După opt luni, Ioana se ridică din pat. Pașii erau nesiguri, brațele slăbite, dar ochii ei străluceau din nou. Era o dimineață de octombrie, iar lumina blândă intra pe fereastra bucătăriei. Răzvan își făcuse bagajul și pusese rucsacul la ușă.
— Ești bine. Nu mai ai nevoie de mine acum, spuse el simplu, cu cheile în mână.
Ioana se sprijini de tocul ușii. Se uită la rucsac, apoi la el. La umerii lui căzuți, la ridurile noi din jurul ochilor, la mâinile care o hrăniseră cu lingura atâtea luni. Mintea îi fugi pentru o secundă la noaptea cu halatul de mătase, la ușa trântită, la mirosul de pizza și parfum dulce iute.
— Rămâi, spuse ea.
Răzvan încremeni. Se întoarse încet, de parcă nu-i venea să creadă ce tocmai auzise.
— Rămâi, repetă ea, cu o voce atât de joasă încât aproape că se contopi cu zumzetul mașinii de spălat. Dar o să ai două reguli noi. Prima: gătești tu. A doua: joia facem colțunași cu brânză. Și îi faci tu, nu de la supermarket.
Ochii i se umplură de o lumină pe care nu o mai avusese de ani întregi. Lăsă rucsacul să cadă pe podea și făcu un pas spre ea.
