Elena și Mircea locuiau de aproape patruzeci de ani în aceeași casă din Brașov.
Vecinii îi considerau un cuplu model. Mergeau împreună la piață, își beau cafeaua pe balcon și nu ridicau niciodată vocea unul la altul.
Dar adevărul era altul.
De aproape doi ani, între ei nu mai existau conversații adevărate. Mircea stătea în fața televizorului, iar Elena își umplea timpul cu nepoții și cu florile din curte.
Într-o seară, fiica lor i-a invitat la cină.
— Vrem să plecăm definitiv în Spania, le-a spus ea. Și ne-am gândit să o luăm și pe mama. Ne-ar ajuta cu copiii.
Mircea a lăsat furculița jos.
— Și eu?
— Tu ai viața ta aici, tată.
Elena aștepta ca soțul ei să protesteze, să spună că nu poate trăi fără ea. Dar Mircea a tăcut.
În noaptea aceea, Elena și-a scos valiza din dulap.
Dimineața, când a coborât, a găsit masa acoperită cu fotografii vechi: nunta lor, primul apartament, copiii mici, excursia la mare.
Mircea stătea lângă ele cu ochii roșii.
— Am crezut că, dacă suntem încă sub același acoperiș, înseamnă că suntem bine. M-am înșelat.
— Nu vreau să rămâi cu mine din frică, i-a spus Elena.
— Nu din frică. Vreau să rămâi pentru că încă putem repara ce am neglijat.
Elena nu a plecat în Spania. Dar nici nu s-a întors la viața de dinainte. Au început să iasă la plimbare, să călătorească și să spună cu voce tare lucrurile pe care le ascunseseră ani întregi.
O familie este ținută împreună de iubire, de obișnuință sau de dorința ambilor de a merge în aceeași direcție?
