—Sorina? Tu vinzi flori în piață?
Doina Popescu a rămas în fața tarabei cu sacoșele în mâini.
Fiica ei, îmbrăcată într-un pulover gros și cu șorț verde, lega un buchet de crizanteme.
—Mamă… trebuia să fii la Sinaia.
—Și tu trebuia să fii la cursuri.
Sorina avea douăzeci și opt de ani și crescuse într-o familie cunoscută în Ploiești.
Tatăl ei era notar, iar Doina administrase ani întregi două magazine de mobilier.
Nu fuseseră niciodată zgârciți cu singura lor fiică.
Când Sorina a vrut să studieze comunicarea, au plătit facultatea.
Când a plecat în Cluj, i-au cumpărat garsonieră.
Când s-a întors acasă după despărțirea de logodnic, mama i-a spus:
—Nu-ți face griji. Ai unde sta și ai tot timpul din lume.
Numai că tocmai asta o apăsa.
„Tot timpul din lume.”
Sorina ajunsese la douăzeci și opt de ani fără să știe ce poate face singură.
Într-o dimineață a mers în piață să cumpere flori pentru bunica ei.
La taraba unei femei pe nume tanti Rodica era aglomerație.
Sorina a ajutat-o spontan să împacheteze câteva buchete.
—Ai mână bună —i-a spus femeia.
Sorina a râs.
Săptămâna următoare s-a întors.
Apoi a început să lucreze trei dimineți pe săptămână.
La început nu știa să deosebească soiurile de trandafiri.
Apoi a învățat care flori rezistă la frig, cum se recunoaște un client grăbit și de ce uneori o femeie cumpără un singur fir de garoafă și îl ține ca pe ceva prețios.
Într-o dimineață, un bătrân a venit cu douăzeci de lei.
—Vreau ceva frumos pentru soția mea.
—E aniversarea?
Bărbatul a zâmbit.
—Nu. Doar că ne-am certat ieri și eu am fost prost.
Sorina i-a făcut un buchet mic.
Nu i-a luat toți banii.
În seara aceea s-a simțit mai folositoare decât după oricare dintre proiectele ei de facultate.
Doina a aflat întâmplător.
Șocul ei nu venea din rușine.
Venea din teamă.
—De ce nu mi-ai spus că ai nevoie de bani?
—Nu am nevoie de bani.
—Atunci de ce stai în frig aici?
Sorina a privit-o lung.
—Pentru că aici nimeni nu mă întreabă a cui fată sunt.
Doina s-a încruntat.
—Ce înseamnă asta?
—Înseamnă că toată viața am fost fata notarului Popescu. Fata care are apartament. Fata care poate oricând să se întoarcă acasă.
Și-a scos mănușile.
—Dar eu cine sunt, mamă?
Întrebarea a rămas între ele.
Peste câteva luni, Sorina nu a devenit florăreasă.
A făcut altceva.
A început să organizeze ateliere de aranjamente florale pentru femeile singure și pensionarele din cartier, împreună cu Rodica.
Apoi a transformat un vechi spațiu comercial într-un mic atelier cu flori și cafea.
Tatăl ei s-a oferit să-i cumpere spațiul.
Sorina a refuzat.
—Ajută-mă doar cu actele.
Pentru prima dată, el a zâmbit fără să insiste.
În ziua deschiderii, Doina a venit prima.
Nu cu un cadou scump.
Cu un ghiveci mic, vechi, din bucătăria bunicii.
—Pentru început —a spus.
Sorina l-a pus în vitrină.
—Aici o să stea.
Doina a privit-o cum deschide ușa primilor clienți.
Și a înțeles că fiica ei nu fugise de viața bună pe care i-o oferiseră.
Pur și simplu își căutase un loc în care nimeni să nu trăiască în locul ei.
