De trei nopți, Elena nu mai știa ce înseamnă somnul adevărat.

De trei nopți, Elena nu mai știa ce înseamnă somnul adevărat.

Câinele vecinilor urla de fiecare dată când se pornea furtuna, iar în acea noapte Bucureștiul era lovit de o ploaie cum rar se vede vara. Tunetele zguduiau geamurile, fulgerele luminau dormitorul, iar din apartamentul alăturat venea din nou acel sunet lung și sfâșietor.

— Gata. Mă duc la ei — spuse Elena.

Soțul ei, Mircea, se ridică puțin pe pernă.

— Acum? E trecut de unu.

— Tocmai de asta.

Elena ieși pe palier convinsă că urma să facă scandal.

Ușa i-o deschise Andreea.

Tânăra avea ochii umflați și obrajii umezi.

— Doamna Elena, îmi pare rău. E Nero.

— De trei nopți…

Elena se opri.

Andreea plângea.

— Ce s-a întâmplat?

— Mama intră mâine dimineață în operație la Fundeni. La inimă. Trebuie să fiu cu ea. Radu e plecat cu serviciul la Cluj și… eu nu mai pot.

Un tunet puternic răsună.

Din hol se auzi un scheunat.

Elena privi înăuntru.

Un ciobănesc german negru, uriaș, stătea lipit de perete și tremura.

— De ce face așa?

— L-am adoptat. Foștii stăpâni îl țineau legat în curte în timpul furtunilor. Dacă lătra, îl băteau.

Elena simți cum i se strânge inima.

Venise să se certe.

În schimb, spuse:

— Du-te la mama ta.

Andreea o privi nedumerită.

— Dar Nero?

— Rămân eu cu el.

Era aproape comic.

Elena se temea de câini de când avea zece ani.

Un câine mare o fugărise cândva pe ulița bunicilor din Prahova, iar spaima rămăsese în ea zeci de ani.

Acum stătea pe canapeaua vecinilor la un metru de un animal uriaș.

— Să știi că nici mie nu-mi e ușor — îi spuse.

Tunet.

Nero se repezi spre ea.

Elena înlemni.

Câinele însă doar își lipi capul de genunchii ei.

Tremura.

Elena ridică încet mâna.

Îi atinse blana.

— Hai… liniște.

Minutele au trecut.

Apoi orele.

Elena i-a vorbit despre fiul ei plecat în Italia, despre Mircea, despre tinerețe, despre cât de ciudat este să ajungi la pensie și să descoperi că nimeni nu mai are nevoie urgentă de tine.

Nero a adormit cu capul pe poala ei.

Andreea s-a întors a doua zi cu vestea că operația mamei reușise.

Din ziua aceea, Nero a început s-o aștepte pe Elena.

La început, ea venea „doar cinci minute”.

Apoi îi aducea recompense.

Mai târziu îl scotea la plimbare prin parc.

— Tu nu erai cea care spunea că nu suportă câinii? o tachina Mircea.

— Nu suport câinii obraznici.

— Și Nero?

— Nero e educat.

Mircea se uita la uriașul care tocmai îi furase papucul.

— Evident.

După o lună, Andreea veni cu o veste grea.

Radu fusese mutat cu serviciul la Timișoara.

Trebuiau să plece repede.

Apartamentul găsit prin firmă nu accepta animale.

— O să încercăm să găsim altceva, dar până atunci va trebui să-l ducem pe Nero la un adăpost.

Elena simți că nu mai poate respira.

— Înapoi într-un adăpost?

În noaptea aceea nu dormi.

Dimineața, Mircea îi puse cafeaua în față.

— Îl luăm.

Elena îl privi lung.

— Vorbești serios?

— De când ai intrat în viața lui, tu ai întinerit cinci ani, iar el nu mai urlă când tună.

— Dar e mare.

— Știu.

— Avem covoare.

— Le strângem.

— Lasă păr.

— Și eu las.

Elena a râs printre lacrimi.

Nero s-a mutat la ei.

Dintr-odată apartamentul lor a devenit neîncăpător și viu.

Diminețile începeau cu plimbări.

Seara, Nero își punea capul pe genunchii Elenei în timp ce ea se uita la televizor.

Când venea furtuna, se ascundea lângă ea.

— Sunt aici — îi spunea.

În realitate, cu timpul, și Elena ajunsese să aibă nevoie să audă acele cuvinte.

După opt luni, Andreea a sunat.

Găsiseră în sfârșit o casă cu curte.

— Putem să-l luăm pe Nero.

Elena a spus că se bucură.

După ce a închis, a plâns.

În ziua în care Andreea și Radu au venit, Nero i-a întâmpinat nebun de fericire.

Elena îi pregătise lesa, jucăriile, păturica.

— Totul e aici.

Andreea privi lucrurile.

— Nu le luați din loc.

— Cum adică?

— Nero rămâne.

Elena clipi.

— Dar casa…

— Am găsit casa. Dar am înțeles și altceva.

Andreea își șterse lacrimile.

— Când vorbeam cu dumneavoastră la telefon și Nero vă auzea vocea, venea la ușă. Când era furtună, nu mai căuta un colț. Vă căuta pe dumneavoastră.

Nero se lipi de Elena.

— Noi l-am scos din adăpost — continuă Andreea. — Dar dumneavoastră i-ați dat un cămin.

I-a întins actele.

— Vrem să fie al dumneavoastră.

Elena nu a putut răspunde.

S-a aplecat și l-a strâns pe Nero de gât.

— Ce mi-ai făcut tu mie, măi băiete?

Câinele i-a lins obrazul.

Au trecut câțiva ani.

Nero a îmbătrânit.

Într-o seară, când cerul s-a întunecat, un tunet a răsunat departe.

Nero a ridicat capul.

Elena s-a așezat lângă el.

— Nu mai trebuie să-ți fie frică.

Apoi a zâmbit trist.

— Nici mie.

În acea primă noapte, Elena crezuse că un câine îi tulburase liniștea.

Abia mai târziu a înțeles că liniștea aceea devenise, de fapt, prea mare.

Prea goală.

Nero nu intrase în viața ei ca să-i ia somnul.

Venise ca să-i redea ceva ce pierduse fără să observe: sentimentul că cineva o așteaptă, că cineva are nevoie de ea și că, indiferent cât de puternică pare furtuna, două ființe speriate pot deveni curaj una pentru cealaltă.