Adriana a coborât din tren în gara din Brașov cu o valiză mică, un buchet de frezii albe și o cutie cu amandine cumpărate din cofetăria preferată a surorii sale.
Voia să-i facă o surpriză Corinei.
De aproape șase ani, sora ei mai mică locuia într-o casă veche dintr-un cartier liniștit, aproape de poalele Tâmpei. După divorț plecase din București, se angajase la biblioteca județeană și își construise o existență cumpătată, fără petreceri, fără relații și fără planuri mari.
Cel puțin asta credea Adriana.
Vorbeau la telefon în fiecare duminică. Corina o întreba despre copii, despre serviciu și despre Mihai, soțul Adrianei.
—Mai pleacă des în delegații?
—Îl mai doare stomacul?
—Nu se supără că ajungi târziu acasă?
Adriana nu se mirase niciodată. Mihai era în familie de douăzeci și doi de ani. Corina îl cunoscuse când era încă studentă.
În ultima lor conversație, sora ei îi spusese:
—Uneori simt că seara nu mai trece. Se aprind luminile în casele vecinilor, iar la mine nu mă așteaptă nimeni.
Adriana s-a gândit la acele cuvinte toată săptămâna. Vineri și-a luat liber, a cumpărat bilet și i-a spus lui Mihai că merge la un curs organizat de firmă la Sinaia.
El nici măcar nu s-a uitat atent la ea.
—Drum bun. Eu plec la un client în provincie.
La Brașov, Adriana a rugat taximetristul să oprească la capătul străzii. Voia să apară la poartă fără zgomot, cu florile ridicate în față și cu zâmbetul pe buze.
Seara era blândă. Mirosea a pământ umed și a fum de lemn. În casa Corinei ardea lumina.
Adriana a urcat cele trei trepte, și-a așezat valiza lângă perete și a sunat.
A auzit pași, apoi o șoaptă și un zgomot ca de scaun tras în grabă.
Ușa s-a deschis doar pe jumătate.
Corina purta un halat vișiniu. Avea părul desfăcut, iar privirea îi era atât de speriată, încât Adrianei i-a dispărut zâmbetul.
—Adi? Ce cauți aici?
—Am venit la tine. Două zile, fără obligații și fără tristețe. Am adus și amandine.
Corina nu a luat florile.
—Trebuia să mă anunți.
—Atunci nu mai era surpriză.
—Nu pot să te primesc acum.
Adriana a privit-o nedumerită.
—Ai musafiri?
—Da. Te rog, du-te la o pensiune. Te sun eu mâine.
—Corina, sunt sora ta. Nu mă sperie un musafir.
A făcut un pas înainte, dar Corina s-a sprijinit de ușă.
Atunci, din sufragerie, s-a auzit un glas de bărbat:
—Cori, cine este?
Adriana a rămas nemișcată.
Vocea aceea îi spusese „bună dimineața” în fiecare zi timp de douăzeci și doi de ani. Vocea aceea îi liniștise copiii când erau mici și îi promisese că vor îmbătrâni împreună.
Mihai a apărut pe hol.
Era desculț și purta puloverul gri pe care Adriana i-l cumpărase de ziua lui.
Pentru câteva secunde, nimeni nu a respirat.
—Adriana…
Ea a privit dincolo de el. Pe masă erau două farfurii, două pahare de vin și o lumânare aproape arsă. Lângă canapea se afla geanta lui de voiaj.
—Aici era clientul tău?
Mihai a ridicat mâinile.
—Lasă-mă să-ți explic.
—Nu există explicație care să schimbe ceea ce văd.
Corina a început să plângă.
—Nu voiam să afli așa.
Adriana s-a întors spre ea.
—Dar cum voiai să aflu? După ce vă mutați împreună? După ce-mi spuneai iar că ești singură?
Corina și-a coborât privirea.
—De când? —a întrebat Adriana.
—Adi…
—De când vă întâlniți?
Mihai a răspuns:
—De aproape doi ani.
Cutia cu prăjituri i-a alunecat puțin dintre degete. Adriana a așezat-o pe dulap, înainte să o scape.
Doi ani.
În acești doi ani fuseseră împreună la aniversarea mamei, la botezul nepotului și la nunta fiicei ei. Corina o ajutase să-și aleagă rochia. Mihai dansase cu ea, iar lumea le spusese că formau un cuplu frumos.
—La nunta Ioanei erați deja împreună?
Nimeni nu a răspuns.
—Uită-te la mine, Corina.
Sora ei a ridicat ochii și a încuviințat.
Adriana a simțit că durerea se transformă într-un frig limpede.
—M-ai strâns în brațe în dimineața aceea și mi-ai spus că sunt norocoasă.
—Mi-a fost rușine.
—Rușinea care nu te oprește e doar disconfort, nu conștiință.
Mihai și-a dreres glasul.
—Căsnicia noastră nu mai mergea. Tu erai mereu ocupată. Cu firma, cu copiii, cu mama ta. Noi doi nu mai existam.
Adriana l-a privit lung.
—Eu am ținut în viață tot ce numești tu „noi”. Am muncit, am avut grijă de părinți, am fost lângă copii și am rezolvat fiecare problemă din casă. Tu ai stat în mijlocul unei vieți construite de mine și te-ai plâns că nu primești destulă atenție.
—Mă simțeam singur.
—Atunci trebuia să vorbești cu mine. Nu să cauți alinare în casa surorii mele.
Corina s-a apropiat.
—M-am îndrăgostit de el.
—Și eu te-am iubit toată viața —a spus Adriana.—Dar dragostea mea nu m-a făcut niciodată să-ți fur ceva.
A luat valiza.
Mihai a încercat să-i atingă brațul.
—Nu pleca așa.
Adriana s-a retras.
—Eu am venit cu flori. Voi m-ați primit la înmormântarea căsniciei mele. Cred că am dreptul să plec cum pot.
A lăsat freziile pe podea și a ieșit.
A mers până în Piața Sfatului fără să simtă drumul. S-a așezat pe o bancă și a rămas acolo, în timp ce oamenii se plimbau, râdeau și făceau fotografii.
În buzunar avea un bilețel pe care îl scrisese în tren:
„Pentru sora mea, ca să nu mai spună niciodată că nu are pe nimeni.”
L-a rupt, iar atunci a început să plângă.
Dimineața următoare a sunat o avocată.
Divorțul nu a fost zgomotos. Mihai a încercat să pară rezonabil. I-a spus că nu dorise să o umilească, că sentimentele apăruseră fără voie și că el însuși trecea printr-o perioadă grea.
Adriana i-a răspuns o singură dată:
—Poate că nu alegem prima emoție, dar alegem fiecare minciună care vine după ea.
Copiii au fost zdrobiți. Ioana nu a mai vorbit cu tatăl ei luni întregi. Radu voia să meargă la Brașov și să-i ceară socoteală mătușii.
Adriana i-a oprit.
—Nu vă transformați durerea într-o moștenire. Tatăl vostru a greșit față de mine. Voi aveți voie să vă păstrați relația cu el, dacă asta simțiți.
Ea însă nu putea vorbi cu Corina.
Mihai s-a mutat în casa surorii ei. Relația lor a rezistat mai puțin de un an. Când secretul a dispărut, au rămas neîncrederea, vinovăția și obiceiurile pe care niciunul nu le cunoscuse în timpul întâlnirilor ascunse.
Corina a început să se teamă că Mihai o va minți și pe ea. Mihai s-a săturat să fie verificat. S-au despărțit fără ca Adriana să simtă vreo victorie.
Între timp, ea a vândut apartamentul prea mare din București și s-a mutat într-unul mai mic, cu ferestre spre un parc. A reluat cursurile de franceză abandonate în tinerețe, a călătorit singură la Oradea și a descoperit că o masă pentru o singură persoană nu este întotdeauna imaginea unei femei părăsite.
Uneori este imaginea unei femei libere.
După aproape doi ani, a primit o scrisoare de la Corina.
„Nu am nicio scuză. Singurătatea mea nu mi-a dat dreptul să intru în viața ta și să iau ce nu-mi aparținea. Am crezut că, dacă Mihai mă alege pe mine, voi înceta să mă simt mai puțin importantă decât tine. În realitate, m-am făcut mai mică decât fusesem vreodată. Nu te rog să uiți. Vreau doar să știi că înțeleg ce am pierdut.”
Adriana a păstrat scrisoarea într-un sertar.
Într-o dimineață de primăvară a sunat-o.
S-au întâlnit la Brașov, într-o cafenea discretă. Corina a venit cu zece minute mai devreme și a rămas în picioare când și-a văzut sora.
—Pot să te îmbrățișez?
—Nu încă.
Corina a dat din cap.
—Mulțumesc că ai venit.
Au vorbit fără să se protejeze. Corina a recunoscut că o invidiase ani întregi. Nu doar pentru că avea un soț, ci pentru că părea puternică, necesară și sigură pe locul ei în lume.
—Când Mihai mi-a spus că se simte neglijat, am vrut să cred că eu sunt cea care îl înțelege cu adevărat.
—Și ai avut nevoie să mă transformi într-o soție rece, ca să poți trăi cu ceea ce făceai.
—Da.
Adriana nu se așteptase la acel răspuns sincer.
La plecare, Corina a scos dintr-o pungă o cutie cu amandine.
—Știu că este nepotrivit.
Adriana s-a uitat la ea.
—Pe celelalte nu le-am mai mâncat.
—Le-am aruncat după ce ai plecat.
—Păcat. Nu prăjiturile erau vinovate.
Pentru prima dată, pe chipul Corinei a apărut un zâmbet slab și dureros.
Adriana s-a așezat din nou.
—Putem împărți una.
Nu s-au vindecat într-o singură zi. Încrederea s-a întors încet, în pași mici, fără promisiuni și fără pretenția că trecutul putea fi șters.
Adriana nu și-a primit înapoi vechea familie. A primit în schimb o viață în care nu mai trebuia să se mintă pentru a păstra aparențele.
Și a înțeles că iertarea nu este un cadou oferit celui care te-a rănit. Este clipa în care încetezi să-i mai permiți să locuiască, fără chirie, în fiecare zi care ți-a rămas.
