Mama nu mi-a cerut bani, haine sau ajutor la gospodărie. Mi-a cerut doar să o luăm cu noi câteva zile la mare. Cu toate acestea, în clipa în care am acceptat, am simțit că renunț la vacanța pe care o așteptasem tot anul.
— Irina, nu vreau să vă încurc — mi-a spus. — Mă așez undeva la umbră și vă las să faceți ce doriți. Aș vrea numai să mai văd marea.
Avea șaizeci și nouă de ani și nu mai fusese pe litoral de pe vremea când tata trăia. După moartea lui, lumea ei se micșorase până la apartamentul cu două camere din Ploiești, piața de lângă bloc și biserica unde mergea duminica.
Eu și Andrei rezervaserăm o săptămână la Eforie Nord. Strânseserăm bani luni întregi și ne promiseserăm că vom lăsa telefoanele de serviciu închise.
— O să fie greu să avem timp pentru noi — mi-a spus Andrei.
— Știu. Dar dacă îi spun nu, o să-mi pară rău.
Mama a venit cu un geamantan mic și cu o geantă veche din piele, pe care o purta lipită de corp. În mașină a întrebat de mai multe ori dacă nu ar trebui să plătească benzina.
— Mamă, termină — i-am spus. — Nu ești un pasager luat la ocazie.
A zâmbit stingherit.
— Vreau doar să nu vă împovărez.
Cuvântul acela, „împovărez”, mă irita. Aveam senzația că mă acuza fără să mă acuze, că mă obliga să o contrazic și să o asigur mereu că era binevenită.
La hotel, mama a rămas în fața balconului, cu mâna la gură. Marea se vedea printre acoperișuri, albastră și lucioasă.
— Parcă nu-mi vine să cred că am ajuns — a șoptit.
Apoi a verificat prețurile din minibar și a pus sticlele la loc cu grijă.
— Aici nu atingem nimic. Sigur costă mult.
— Nu trebuie să te porți ca și cum am fi intrat pe ascuns, i-am răspuns.
A tăcut și a început să-și așeze hainele. Le-a pus într-un singur sertar, de parcă și spațiul din dulap era prea mult pentru ea.
În prima seară am mers la un restaurant de pe faleză. Mama a îmbrăcat o rochie mov, cu un model demodat, și și-a pus la gât un lănțișor subțire. Geanta veche era din nou în mâna ei.
— Las-o în cameră — i-am spus.
— Prefer să o țin lângă mine.
La masă a căutat cel mai ieftin preparat.
— Îmi ajunge o ciorbă de legume.
— Suntem la mare. Ia pește, ceva bun.
— Nu pot mânca mult.
— Nu poți sau nu vrei să cheltuim?
Andrei mi-a atins genunchiul pe sub masă, semn să mă opresc. Mama și-a strâns șervețelul în palmă.
Când chelnerul a adus papanașii, ea nu s-a atins de ei. S-a uitat la mine mult timp.
— Irina, trebuie să-ți mărturisesc ceva.
— Ce s-a întâmplat?
A deschis geanta și a scos un dosar medical, învelit într-o pungă transparentă.
— Am cancer ovarian. Boala s-a răspândit.
Am simțit că restaurantul se îndepărtează de mine. Vocile, muzica și zgomotul tacâmurilor s-au transformat într-un vuiet.
— De când știi?
— De aproape două luni.
— Două luni? Cum ai putut să-mi ascunzi?
— Mi-a fost teamă.
— De ce? Sunt fiica ta!
— Tocmai de aceea. Nu voiam să vii la mine din datorie.
Am ridicat vocea.
— Și acum ce crezi că fac aici?
Mama a tresărit. Andrei s-a uitat la mine sever.
— Nu am vrut să spun asta — am murmurat.
Dar o spusesem. Și adevărul din spatele cuvintelor era chiar mai urât: la început o luasem cu noi din datorie.
Mama și-a netezit marginea feței de masă.
— Când îți spuneam că am analize, te grăbeai. Când te sunam seara, îmi spuneai că ești obosită. Am înțeles că viața ta este deja plină.
Mi-am amintit de mesajele ei: „Când ai timp, sună-mă.” De fiecare dată îmi spuneam că o voi face a doua zi.
— De ce ai vrut neapărat la mare?
A scos din geantă o fotografie îngălbenită. Ea și tata stăteau în fața Cazinoului din Constanța. Mama avea părul lung, iar tata o ținea de talie.
— Acolo m-a cerut tatăl tău de soție. Nu aveam bani nici pentru hotel. Am dormit la o mătușă, într-o cameră cu un pat îngust. Dar am fost fericiți. După ce am aflat diagnosticul, m-am gândit că poate aceasta este ultima vară în care pot veni.
M-am ridicat și am ieșit pe faleză. Vântul mirosea a sare și a porumb copt. Am mers până la balustradă și am început să plâng.
Andrei a venit lângă mine.
— Am tratat-o de parcă bătrânețea ei era o vină — am spus.
— Ai timp să schimbi asta.
— Dacă nu mai avem timp?
— Atunci fiecare zi contează și mai mult.
Când ne-am întors, mama plătise cina.
— De ce ai plătit? am întrebat.
— Am economisit. Voiam să vă ofer și eu ceva.
În geantă mai avea câteva bancnote, fotografia cu tata și o batistă parfumată cu lavandă. Acolo purtase, fără să știm, boala, economiile și amintirea celei mai fericite zile din tinerețea ei.
M-am așezat lângă ea.
— Mamă, te-ai simțit vreodată nedorită în viața mea?
A evitat să mă privească.
— Nu nedorită. Doar… tolerată uneori.
A fost cea mai dureroasă propoziție pe care mi-a spus-o vreodată.
A doua zi am mers la Constanța. Mama a vrut să vadă Cazinoul și locul aproximativ unde tata o ceruse în căsătorie. Am fotografiat-o pe faleză, cu rochia fluturând în vânt. Pentru prima oară după mulți ani, vorbea despre tata fără să plângă.
Vacanța noastră planificată s-a destrămat. Nu am mai făcut excursia cu barca, nu am mai mers la clubul de pe plajă și am renunțat la două rezervări. În schimb, am stat cu mama sub o umbrelă, am mâncat piersici și am ascultat povești despre copilăria mea.
Mi-a mărturisit că, după moartea lui tata, aprindea televizorul doar ca să audă o voce în casă. Eu i-am spus că o evitam fiindcă nu știam cum să-i alin singurătatea și mă simțeam neputincioasă.
— Nu trebuia să mi-o alini — mi-a răspuns. — Trebuia doar să stai puțin lângă mine.
În ultima dimineață am coborât la plajă înainte de răsărit. Mama și-a scos sandalele și a intrat până la glezne în apă.
— Îți pare rău că m-ai luat? m-a întrebat.
— Îmi pare rău că a trebuit să te îmbolnăvești ca să învăț să te văd.
M-a cuprins cu brațele.
— Atunci să nu risipim ce ne-a mai rămas pedepsindu-ne.
Mama a trăit încă unsprezece luni. Am însoțit-o la tratamente, am dormit lângă ea în nopțile grele și am învățat să-i accept ajutorul chiar și când abia mai avea putere. Uneori îmi curăța merele, spunând că mâinile ei încă sunt bune la ceva.
A murit într-o dimineață de aprilie. Pe noptieră era fotografia făcută la Constanța. Pe spatele ei scrisese: „Ultima mea vară la mare și prima vară în care nu m-am simțit în plus.”
Ani la rând am crezut că o vacanță reușită înseamnă să nu apară nimic neprevăzut. Acum știu că uneori ceea ce ne strică planurile ne salvează de la o pierdere mult mai mare.
Mama nu ne-a luat o săptămână de odihnă. Mi-a dat unsprezece luni în care am putut să-i spun lucrurile pe care le amânasem o viață.
Iar când mi se face dor de ea, deschid geanta veche și ating fotografia îngălbenită. Atunci îmi amintesc că oamenii care cer cel mai puțin nu au neapărat nevoie de mai puțină iubire.
Uneori doar s-au obișnuit atât de mult să fie refuzați, încât au învățat să-și rostească dorințele în șoaptă.
