Eu sunt bărbatul în casa asta și se face cum spun eu! a izbucnit Radu.
Andreea și-a lăsat geanta pe scaun și l-a privit. Era trecut de nouă seara. Venise de la birou, cumpărase medicamente pentru Mara, încălzise cina și pusese o mașină de rufe. Radu stătea pe canapea, cu telefonul în mână, exact în poziția în care îl găsise dimineață.
—Atunci dovedește că ești bărbat prin ceea ce faci, nu prin volumul vocii — i-a răspuns.
Radu fusese concediat în urmă cu șapte luni de la o firmă de construcții din Cluj-Napoca. La început îi fusese rușine. Se trezea devreme, se îmbrăca atent și mergea la interviuri. Andreea îl încurajase și îi spusese că nu era vina lui că firma pierduse contracte.
Dar, treptat, interviurile deveniseră prea departe, salariile prea mici, șefii prea tineri, programul prea lung. După câteva luni, Radu nu mai căuta o slujbă, ci explicații pentru care niciuna nu i se potrivea.
Andreea lucra într-o companie de distribuție medicală. Avea un salariu bun, dar plătea singură creditul apartamentului, întreținerea, mâncarea și tot ce avea nevoie Mara, fiica lor de nouă ani.
Nu îl umilise niciodată pentru că rămăsese fără serviciu. Când mama ei întreba dacă Radu și-a găsit ceva, Andreea îl apăra.
—Are nevoie de timp. Nu e ușor să o iei de la capăt la patruzeci de ani.
Numai că timpul trecea, iar el se obișnuise să fie întreținut.
În seara conflictului, Radu îi ceruse două mii cinci sute de lei pentru o excursie la pescuit în Delta Dunării.
—Merg băieții patru zile. Am nevoie să-mi limpezesc mintea.
—Peste o săptămână plătim rata și taxa pentru cursul Marei.
—Le plătești din salariul următor.
—Salariul următor va avea alte cheltuieli.
—Ai bani în cont.
—Avem bani pentru familie, nu pentru vacanța ta.
Radu a oftat teatral.
—De șapte luni stau închis aici. Crezi că mie îmi este ușor?
Andreea s-a uitat spre bucătărie, la vasele nespălate și la ghiozdanul Marei rămas lângă ușă.
—Nu știu cât de închis ești. Nici măcar gunoiul nu l-ai dus.
El i-a spus că va folosi banii lui. Când ea a întrebat ce bani, a mărturisit că pusese deoparte sume mici.
Apoi, după alte întrebări, a recunoscut că lua bancnote din portofelul ei.
—Cincizeci de lei, o sută. N-ai simțit lipsa.
Andreea simțise. De mai multe ori se întorsese la magazin convinsă că primise restul greșit. Într-o dimineață nu găsise banii pentru medicamentele Marei și își ceruse scuze farmacistei, rușinată.
—Cât ai strâns?
—Aproape trei mii.
—Trei mii de lei luați din portofelul meu?
—Din banii familiei.
—Banii familiei sunt cei puși pe masă, nu cei ascunși în sertarul tău.
Radu a început să ridice vocea. A spus că orice bărbat trebuie să aibă bani ai lui și că Andreea îl făcea să se simtă inutil.
—Nu eu te-am făcut inutil — i-a răspuns. — Tu ai ales să nu mai fii de folos nimănui.
Atunci a strigat că el este bărbatul în casă și că decizia îi aparține.
Din hol s-a auzit un zgomot. Mara stătea lângă ușă, palidă.
—Mami, de aceea nu mai merg la excursia cu școala?
Andreea s-a întors spre ea.
—Ce vrei să spui?
Cu câteva zile înainte, Radu îi spusese Marei că mama nu mai avea bani pentru excursie și că trebuia să învețe să nu primească tot ce își dorește.
Andreea plătise deja suma. Banii se aflaseră într-un plic în sertar.
—Ai luat și banii aceia? a întrebat ea.
Radu a tăcut.
Mara a început să plângă.
—Eu am crezut că mami nu vrea să merg.
În acel moment, Andreea nu a mai văzut în fața ei un soț rănit de șomaj. A văzut un om care își folosise propriul copil pentru a-și ascunde minciuna.
A dus-o pe Mara în cameră, a liniștit-o și i-a promis că va merge în excursie. Apoi s-a întors în sufragerie.
—Mâine pleci.
—Nu mă poți da afară din casa mea.
Apartamentul fusese cumpărat de Andreea înainte de căsătorie, deși ratele continuaseră și după aceea.
—Pot să refuz să mai trăiesc cu un om care fură, minte și apoi cere supunere.
Radu a încercat să o sperie. A spus că o va acuza că îl abandonează într-un moment greu. A amenințat că îi va spune mamei sale că Andreea l-a dat afară pentru că nu câștiga suficient.
—Spune-i adevărul complet — a răspuns ea. — Spune-i și că ai luat banii copilului tău pentru o excursie la pescuit.
A doua zi, în timp ce el își strângea hainele, Andreea a găsit într-un buzunar o chitanță de transfer. Radu împrumutase încă două mii de lei de la mama ei, spunând că Andreea avea o problemă la serviciu și nu voia să o îngrijoreze.
A fost ultima fisură. Nu mai rămăsese nimic de salvat în acel moment, doar adevărul care trebuia curățat de sub toate minciunile.
Radu s-a mutat la mama lui. În primele săptămâni a refuzat să recunoască gravitatea faptelor. Spunea că Andreea îl pedepsise pentru o greșeală și că distrusese familia pentru bani.
Într-o seară, Mara i-a lăsat mamei o foaie pe pernă. Scrisese cu litere mari:
„Mami, îmi pare rău că plângi în baie. Eu aud apa, dar știu că plângi.”
Andreea a strâns hârtia la piept și a plâns fără să mai deschidă robinetul ca să ascundă sunetul.
A doua zi a depus actele pentru divorț.
Radu a început să se schimbe abia când și-a dat seama că nimeni nu mai era obligat să-i suporte furia. Mama lui i-a cerut bani pentru cheltuieli. Prietenii au plecat la pescuit fără el. A acceptat o slujbă la un depozit de materiale electrice și, treptat, a rambursat datoriile.
După aproape un an, a venit la serbarea Marei. A stat în ultimul rând și a aplaudat-o cu ochii umezi. La final i-a înmânat Andreei un plic.
Înăuntru erau ultimii bani pe care îi datora mamei ei și o scrisoare.
„Am crezut că a fi bărbat înseamnă să am ultimul cuvânt. Am înțeles prea târziu că înseamnă să nu-i obligi pe ceilalți să plătească pentru slăbiciunile tale.”
Andreea nu s-a întors la el. L-a iertat, dar nu și-a mai pus viața în mâinile lui.
Ea și Mara au rămas în apartament. Au zugrăvit sufrageria într-o nuanță luminoasă, au mutat canapeaua și au aruncat fotoliul în care Radu petrecuse luni întregi privind telefonul.
Într-o duminică, în timp ce făceau clătite, Mara a întrebat:
—Mami, acum cine este șeful casei?
Andreea a zâmbit și i-a întins spatula.
—Nimeni. Aici suntem o echipă.
Mara a întors clătita prea devreme, iar aluatul a căzut pe aragaz. Au început amândouă să râdă. Era un râs simplu, fără teamă, fără pași grei pe hol și fără portofele ascunse.
Andreea crezuse mult timp că o familie se salvează atunci când o femeie suportă suficient. A aflat că uneori familia se salvează abia când femeia spune: „Până aici”.
Nu îl dăduse afară pe tatăl copilului ei.
Dăduse afară minciuna, frica și lecția periculoasă că un bărbat are dreptul să poruncească doar pentru că este bărbat.
Iar în locul lor intrase, în sfârșit, liniștea.
