La 5:56, cineva a apăsat claxonul de trei ori.
Elena s-a ridicat speriată din pat. În dormitor era răcoare, iar prin fereastra deschisă se simțea miros de fân umed și de lemn de brad. Lângă ea, Radu și-a tras perna peste cap.
—Elena! Deschide poarta! Copiii n-au mâncat nimic! — s-a auzit vocea Doinei, mama lui.
Elena s-a uitat la ceas, apoi la soțul ei.
—Ce caută mama ta aici?
—Le-am spus că pot veni la noi în weekend.
—Cui le-ai spus?
—Mamei, lui tata, Cristinei… Cred că vine și unchiul Sandu.
—Când urma să-mi spui?
Radu a oftat.
—Nu începe. Sunt ai mei.
Din curte se auzea zarvă. Trei mașini erau oprite în fața porții casei din apropiere de Moieciu. Doina coborâse deja cu o geantă de umăr. Cristina îi ajuta pe cei doi copii să iasă din mașină. Unchiul Sandu scotea din portbagaj scaune pliante, o minge și mai multe caserole goale.
Nimeni nu adusese mâncare.
Casa fusese a bunicilor Elenei. Acolo își petrecuse verile copilăriei, culegând prune cu bunicul și întinzând foi de plăcintă lângă bunica. După ce bătrânii muriseră, rudele voiseră să vândă. Elena luase un credit, cumpărase partea celorlalți și salvase gospodăria.
Radu spunea tuturor că „au o casă la munte”. Nu spunea niciodată că Elena plătise acoperișul, centrala, gardul și fiecare bucată de mobilier.
Ea și-a pus halatul și a coborât.
Doina a intrat prima.
—În sfârșit! Credeam că ai făcut cafeaua.
—Dormeam.
—La ora asta? Noi am plecat de acasă la patru și jumătate.
—Nu v-am rugat să plecați la patru și jumătate.
Cristina deschisese deja frigiderul.
—Ai puțină brânză. N-ajunge pentru toți.
—Este pentru micul nostru dejun.
—Atunci scoate zacusca și ouăle — a spus Doina. — Iar la prânz facem grătar. Ai mici în congelator?
—Nu.
—Carne de porc?
—Nu.
Unchiul Sandu a pus caserolele pe masă.
—Dacă faci tochitură, să pui mai multă. Luăm și noi acasă. La oraș nu mai găsești carne ca aici.
Elena s-a uitat la recipientele goale.
Îi venea să râdă, dar nu era nimic amuzant. În urmă cu o seară muncise până târziu în grădină. Conservase roșii, spălase terasa și pregătise două porții de mâncare pentru ea și Radu. Își dorise o singură zi liniștită.
Radu a intrat în bucătărie.
—Elena, pune ceva pe masă. După aceea merg eu până la magazin.
—Nu.
Toți s-au întors spre ea.
—Cum adică nu? — a întrebat Doina.
Elena a luat șorțul de lângă aragaz și i l-a întins soțului.
—Tu i-ai invitat. Tu îi servești.
Radu a rămas cu mâna în aer.
—Nu știu ce să fac.
—Începi cu lista de cumpărături.
—Dar tu gătești mai repede.
—Exact de aceea ai presupus că poți aduce zece oameni fără să mă întrebi.
Doina și-a încrucișat brațele.
—În familia noastră, femeia știe să primească musafirii.
—Musafirii sunt invitați de gazdă. Cei care apar la poartă înainte de șase și cer micul dejun sunt o problemă organizată de fiul dumneavoastră.
—Ai devenit foarte obraznică de când ai casa asta.
—Nu. Doar am obosit să fiu politicoasă cu oamenii care nu mă respectă.
Radu i-a șoptit să nu facă scandal.
Elena l-a privit lung.
—Scandalul a început când ai hotărât că timpul meu, munca mea și casa mea sunt la dispoziția familiei tale.
Copiii se uitau speriați. Elena s-a aplecat spre ei.
—Voi nu aveți nicio vină. Unchiul Radu o să vă facă sandvișuri.
Apoi s-a îmbrăcat și a plecat pe jos spre centrul satului. Și-a cumpărat o cafea și un covrig cald. S-a așezat lângă pârâu și a ascultat apa.
Simțea vinovăție. Acesta era cel mai nedrept lucru. Fusese trezită, pusă în fața unei obligații inventate și tot ea se simțea rea pentru că refuzase.
Când s-a întors, curtea era plină de farfurii de unică folosință. Radu cumpărase pâine, mezeluri și câteva caserole cu mici. Doina se plângea că totul era prea scump, iar Sandu încerca să aprindă grătarul cu lemne luate din șopron.
Elena a văzut-o pe Cristina ieșind din cămară cu două borcane de dulceață.
—Unde le duci?
—Mama a spus că pot să iau. Copiilor le place.
—Trebuia să mă întrebi pe mine.
Doina a venit imediat.
—Pentru două borcane faci atâta caz?
—Le-am făcut cu bunica mea. Sunt ultimele borcane din rețeta ei.
—Și ce? Le ții în muzeu?
Elena a luat borcanele și le-a pus la loc.
—Le țin acolo unde am decis eu.
Doina s-a întors spre fiul ei.
—Radu, spune-i să înceteze! Parcă am fi niște străini.
Elena a simțit cum îi urcă sângele în obraji.
—Străinii, când vin în vizită, aduc flori sau o sticlă de vin. Dumneavoastră ați venit cu sacoșe goale și caserole pentru plecare.
Unchiul Sandu și-a coborât privirea.
Doina a spus că acea casă îi aparținea și lui Radu.
—Nu — a răspuns Elena. — Casa este moștenirea familiei mele. Eu am plătit datoriile și renovarea. Radu este soțul meu, nu coproprietarul muncii mele și nici șeful meu.
Radu a tresărit.
—Nu trebuia să spui asta în fața tuturor.
—Tu trebuia să te gândești la asta înainte să mă transformi în personalul familiei tale.
Doina a anunțat că pleacă și că nu va mai călca niciodată acolo. În mai puțin de o jumătate de oră, curtea s-a golit. Au rămas grătarul murdar, paharele aruncate și un sac de gunoi desfăcut de câinele vecinilor.
Radu a început să strângă.
Elena nu l-a ajutat.
Seara, după ce a spălat ultima farfurie, s-a așezat lângă ea pe prispă.
—Mama mi-a trimis mesaj aseară — a spus. — Le-a spus tuturor să nu aducă nimic, pentru că tu ai cămara plină.
Elena a închis ochii.
—Și tu ai lăsat-o.
—Da.
—De ce?
—Pentru că mi-a fost mai ușor să te supăr pe tine decât să o contrazic pe ea.
Elena a simțit lacrimile venind, dar vocea i-a rămas calmă.
—Atunci să știi ceva, Radu. De azi înainte, nu mai sunt persoana pe care o sacrifici ca să fii tu fiul bun.
El a rămas tăcut.
În următoarele luni, căsnicia lor a trecut printr-o perioadă grea. Elena nu s-a mulțumit cu o scuză. A vrut schimbări. Radu a sunat familia și a stabilit clar că nimeni nu mai vine fără să întrebe. A început să facă cumpărăturile, să gătească și să aibă grijă de curte.
Doina nu a vorbit cu ei aproape două luni.
În octombrie, a sunat.
—Putem veni duminică? — a întrebat. — Aduc eu sarmale. Cristina face prăjitură. Sandu aduce carnea.
Elena a privit prin fereastră spre livada bunicilor.
—Puteți veni după unsprezece.
Au sosit la ora stabilită. Copiii au cerut voie să culeagă mere. Cristina a spălat vasele, iar Sandu a pus lemnele rămase la loc în șopron.
La plecare, Doina s-a oprit lângă cămară.
—Dulceața aceea… era de la bunica ta?
—Da.
—Atunci păstreaz-o.
A fost tot ce a putut spune. Dar pentru Elena a însemnat că, în sfârșit, cineva văzuse nu doar niște borcane, ci povestea din spatele lor.
După ce poarta s-a închis, Radu a luat-o de mână.
Elena nu uitase dimineața aceea și nici nu voia s-o uite.
Pentru că uneori familia nu se vindecă atunci când o femeie mai rabdă puțin.
Se vindecă atunci când ea încetează să se mai piardă pe sine pentru liniștea celorlalți.
Iar casa bunicilor ei devenise din nou un cămin abia în ziua în care Elena avusese curajul să spună că și sufletul ei locuiește acolo.
