Irina, mama a sunat din nou. Spune că i-a crescut tensiunea din cauza mutării noastre.
Andrei stătea în mijlocul bucătăriei cu telefonul în mână. Pe masă se aflau cutii de carton, pahare împachetate în ziare și mapa cu actele pentru apartamentul din Otopeni.
Irina s-a oprit din împachetat.
— Tocmai astăzi, înainte de semnare?
— A plâns. Zice că simte că se va întâmpla ceva rău dacă plecăm.
— Andrei, mama ta a avut o criză exact la fiecare pas important. Când am văzut apartamentul, a făcut migrenă. Când ne-am întâlnit cu brokerul, a durut-o inima. Când am plătit rezervarea, nu s-a mai putut ridica din pat. Acum are tensiune. Chiar nu observi?
El și-a mutat privirea spre fereastră.
În primii ani de căsnicie, Irina o iubise sincer pe Doina. Era o femeie vioaie, atentă, care locuia la câteva străzi distanță, în cartierul Dristor. Venea cu plăcinte calde, nu intra niciodată fără să sune și repeta mereu:
— Eu mi-am trăit viața. Voi să o trăiți pe a voastră.
Doina își crescuse singură fiul după ce rămăsese văduvă. Muncise la o farmacie, făcuse ture de noapte și renunțase la multe lucruri. Andrei crescuse cu recunoștință, dar și cu sentimentul că orice fericire a lui trebuia aprobată de femeia care se sacrificase pentru el.
Când Andrei a primit o funcție mai bună la o companie din nordul Bucureștiului, drumul zilnic a devenit istovitor. Petrecea ore întregi în trafic. Apartamentul lor mic de două camere nu mai era suficient, mai ales că își doreau un copil.
Economisiseră ani de zile. Renunțaseră la vacanțe scumpe, comandau rar mâncare și puseseră deoparte fiecare primă. Apartamentul găsit în Otopeni era luminos, avea trei camere și o terasă orientată spre o curte verde. Pentru ei nu era doar o proprietate. Era începutul familiei pe care o visau.
La început, Doina se bucurase.
— Să vă ajute Dumnezeu! O să-mi fie dor, dar nu vă mutați la capătul lumii.
Apoi au început mesajele despre blocuri prost construite, credite periculoase și cartiere nesigure. În fiecare conversație apărea câte o cunoștință care pierduse bani, fusese jefuită sau divorțase după mutare.
Când avertismentele n-au funcționat, au început urgențele.
Andrei pleca de fiecare dată. O găsea pe mama lui palidă, întinsă pe canapea, dar după o oră ea își revenea și îl ruga să mai rămână la o cafea. Irina încerca să fie înțelegătoare. Totuși, într-o seară, Doina a spus că i s-a spart o țeavă. Andrei a anulat întâlnirea cu notarul. Când a ajuns, pe podea erau doar câteva picături lângă mașina de spălat.
Atunci Irina a înțeles: Doina nu inventa neapărat frica, dar transforma frica într-un instrument.
În seara dinaintea semnării, telefonul lui Andrei a sunat din nou.
— Mi-am dat viața pentru tine! — striga Doina.— Iar acum femeia asta te ia de lângă mine. Dacă semnezi, să nu-mi mai spui mamă. Eu nu o să supraviețuiesc.
După apel, Andrei a rămas nemișcat.
— Poate ar trebui să mai așteptăm.
Irina a simțit că toate cutiile din jur se transformă într-o imagine a vieții lor: mereu pregătiți să plece, dar niciodată lăsați să facă pasul.
— Nu apartamentul e problema —a spus ea.— Dacă cedăm acum, mama ta va afla că o criză ne poate opri oricând. La copil, la concediu, la alt serviciu. Nu putem construi o familie pe frica ei.
Au mers la Doina fără să o anunțe. Au găsit-o uitându-se la un serial, cu o farfurie de cozonac pe măsuță. Când i-a văzut, și-a dus imediat mâna la piept.
— Nu mă simt bine.
Andrei a scos telefonul.
— Chem ambulanța.
— Nu e nevoie. Mi-a mai trecut.
— Acum douăzeci de minute spuneai că poți muri.
Doina s-a uitat cu furie la Irina.
— Tu l-ai pus să mă interogheze?
Andrei s-a așezat lângă ea.
— Nu, mamă. Pentru prima dată încerc să înțeleg ce se întâmplă. Ești bolnavă sau vrei să ne împiedici să plecăm?
— Cum poți să vorbești așa? Eu te-am crescut singură!
— Știu. Și îți voi fi recunoscător toată viața. Dar recunoștința nu înseamnă că trebuie să renunț la propria familie.
— Ea este familia ta, iar eu nu?
— Amândouă sunteți familia mea. Diferența este că Irina nu-mi cere să te pierd ca să o aleg pe ea.
Cuvintele au căzut greu.
Doina a început să plângă. Nu teatral, ci cu umerii strânși, ca o femeie care își recunoaște în sfârșit neputința.
— Mi-e frică de liniște —a șoptit.— După ce a murit tatăl tău, tu ai fost tot ce am avut. Dacă pleci, cu cine mai beau cafeaua? Cine mai intră pe ușă?
Andrei i-a luat mâna.
— Eu voi intra. Dar nu în fiecare zi și nu pentru că mă sperii. Voi veni pentru că te iubesc. Mâine semnăm. Te vom suna, te vom vizita și te vom ajuta când ai nevoie cu adevărat. Dar amenințările se opresc aici.
— Atunci plecați.
Au plecat.
Au urmat aproape două luni de tăcere. Doina nu răspundea la telefon. Andrei suferea, dar nu mai alerga să repare o relație pe care nu el o stricase. Trimitea câte un mesaj simplu: „Te iubesc. Sunt gata să vorbim când putem vorbi fără condiții”.
Într-o dimineață rece de decembrie, soneria apartamentului nou a sunat. Doina stătea în fața ușii cu o oală de sarmale și o cutie veche de lemn.
— Nu știu să-mi cer iertare frumos —a spus.— Dar știu că am greșit.
În cutie erau fotografii din copilăria lui Andrei și prima lui pereche de botoșei.
— Le-am păstrat pentru copilul vostru. Cred că, în mintea mea, tu ai rămas băiatul care avea nevoie să-i leg șireturile. N-am observat că ai devenit bărbat.
Irina a luat oala, iar Andrei și-a îmbrățișat mama. Iertarea nu a șters totul într-o clipă, dar a deschis o ușă.
Un an mai târziu, Doina își ținea nepoata în brațe pe terasa apartamentului pe care încercase să-l oprească. Înainte să schimbe scutecul copilului, a întrebat:
— Pot să o iau eu?
Irina a zâmbit.
— Da. Mulțumesc că ai întrebat.
Uneori, cea mai mare dovadă de iubire nu este să rămâi aproape cu orice preț. Este să lași omul drag să-și construiască propria casă și să înveți să bați la ușă înainte de a intra.
Doina se temuse că va pierde un fiu. Aproape îl pierduse nu pentru că el se mutase, ci pentru că ea încercase să-l țină pe loc. Abia când i-a dat voie să plece, el s-a putut întoarce la ea fără vinovăție — doar cu iubire.
