Sâmbăta viitoare îi aducem pe mama și pe tata. Am vorbit deja cu oamenii de la mutări, spuse Radu în timp ce își mai punea o porție de tocăniță.
Ana rămase cu furculița în aer.
—Ai vorbit deja cu ei?
—Da. Părinții mei vor sta în camera cu balcon.
Radu rosti cuvintele liniștit, aproape plictisit. De parcă ar fi stabilit unde puneau un dulap, nu cine urma să le ocupe casa.
—Și pe mine când aveai de gând să mă întrebi?
—De ce să te întreb? Avem trei camere. Ei sunt bătrâni și au nevoie de noi.
Apartamentul din Brașov fusese al mamei Anei. Îl moștenise înainte de căsătorie, după ani în care o îngrijise singură. În camera cu balcon se mai afla încă fotoliul mamei, acoperit cu o pătură verde, și o cutie cu scrisori pe care Ana nu avusese puterea să le deschidă.
Când Radu se mutase acolo, cu doisprezece ani în urmă, spusese că nu contează pe numele cui este casa.
„Important e că va fi a noastră”, îi șoptise atunci.
Ani întregi Ana crezuse că „a noastră” însemna doi oameni care hotărăsc împreună. Pentru Radu, însă, cuvântul părea să însemne că el putea decide, iar ea trebuia să accepte.
Mai întâi alesese singur mașina. Apoi schimbase mobila din sufragerie fără să o întrebe. După aceea investise o parte din economiile lor în afacerea unui prieten.
—Trebuia să discutăm — îi spusese Ana.
—Și la ce bun? Tot la aceeași concluzie ajungeam.
De fiecare dată, ea tăcea pentru a păstra liniștea. Numai că liniștea aceea devenise, încet, prețul propriei voci.
—Putem să le închiriem o garsonieră aproape — propuse ea. — Sunt câteva blocuri noi lângă clinică. Îi ajutăm cu plata, cu cumpărăturile, cu tot ce au nevoie.
Radu izbucni într-un râs scurt.
—Să aruncăm bani pe chirie când aici sunt camere goale?
—Nu sunt goale. Și nici viața mea nu este un spațiu pe care îl poți împărți fără mine.
—Iar începi cu „apartamentul meu”.
—Încep cu dreptul meu de a fi întrebată.
Fața lui se înăspri.
—Sunt părinții mei, Ana.
—Știu.
—Atunci ar trebui să-ți fie rușine să-i refuzi.
Câteva zile mai târziu, soacra ei, Doina, o sună.
—Ana, mă gândeam să aduc și covorul mare din sufragerie. În camera cu balcon e parchet și iarna trage rece.
—Doamna Doina, mutarea nu este hotărâtă.
—Cum adică? Radu ne-a spus să începem să împachetăm.
—Radu nu mi-a cerut acordul.
La capătul celălalt se lăsă o tăcere grea.
—În familie nu se cere voie pentru orice.
—Când cineva vrea să se mute în casa altcuiva, se cere.
—Noi nu suntem „cineva”. Suntem părinții lui.
—Și eu sunt soția lui. Dar nimeni nu pare să-și amintească.
Duminică, la masa de ziua cumnatei, Radu povesti tuturor despre apropiata mutare.
—Ana se teme că mama o să-i mute oalele prin bucătărie, dar o conving eu — spuse el, ridicând paharul.
Rudele râseră. O mătușă îi explică Anei că o noră bună nu lasă bătrânii singuri. Alt cineva observă că, oricum, ei nu aveau copii și casa era prea mare pentru doi oameni.
Ana zâmbi mecanic.
În clipa aceea se simți ca o piesă de mobilier din propria viață: utilă, prezentă, dar fără drept de răspuns.
În mașină, la întoarcere, îl întrebă:
—De ce m-ai pus într-o asemenea situație?
—Pentru că faci o dramă din nimic.
—Ai promis casa mea altor oameni.
—Casa noastră.
—Atunci de ce numai tu hotărăști?
Radu strânse volanul.
—Pentru că tu nu ești în stare să iei o decizie fără să analizezi luni întregi.
Ana privi luminile orașului. În sfârșit, înțelesese: el nu o protejase niciodată de decizii grele. O îndepărtase de ele.
A doua zi merse la un avocat. Verifică actele apartamentului, situația conturilor și toate documentele comune. Apoi își sună o prietenă care îi spusese de ani de zile că nu era normal să ceară voie pentru fiecare lucru.
Nu pregătea o răzbunare. Își pregătea ieșirea dintr-o viață în care fusese micșorată puțin câte puțin.
Vineri seara, Radu intră în camera cu balcon și găsi cutiile Anei puse deoparte.
—În sfârșit ai început să eliberezi camera.
—Nu. Am strâns lucrurile pe care nu vreau să le atingeți.
—Să nu începem iar.
—Nu mai începem nimic, Radu.
El se întoarse spre ea.
—Ascultă-mă bine. Ori părinții mei se mută aici, ori căsnicia noastră se termină.
Ana simți cum i se umezesc palmele. Dar, pentru prima oară, frica nu o mai împinse înapoi.
—Atunci se termină.
—Ce?
—Căsnicia noastră.
Radu râse neîncrezător.
—Nu ai curaj.
—Am avut curaj să rămân doisprezece ani. Plecarea e mai ușoară decât crezi.
Sâmbătă dimineață, în fața blocului opri o dubă încărcată cu mobilă. Doina coborî cu o icoană în brațe, iar socrul, Petre, purta două sacoșe și o valiză veche.
Când ajunseră la ușă, Radu văzu trei geamantane și mai multe cutii cu numele lui.
—Ce-i asta?
—Lucrurile tale — spuse Ana. — Părinții tăi nu intră aici ca să se instaleze. Iar tu vei locui în altă parte până rezolvăm divorțul.
Doina își duse mâna la piept.
—Ne dai afară?
—Nu. Nu ați locuit niciodată aici. Pur și simplu nu vă las să intrați într-o casă în care nu ați fost invitați.
—Sunt soțul tău! strigă Radu.
—Ai fost partenerul meu. Ai renunțat la rolul acesta când ai transformat părerea mea într-o piedică.
Petre așeză valiza jos.
—Radu, ne-ai spus că Ana a fost de acord.
Fiul nu răspunse.
—A fost sau nu?
—Ar fi acceptat până la urmă.
Petre își privi băiatul lung.
—Adică ne-ai mințit.
—Am vrut să vă ajut!
—Nu ne ajutai. Ne foloseai ca să-ți forțezi nevasta.
Doina începu să plângă, dar Petre o prinse de braț.
—Plecăm. Nu intrăm cu forța în casa nimănui.
Apoi se întoarse spre Ana.
—Iartă-ne. Trebuia să te întrebăm și pe tine.
Radu rămase pe palier, cu fața roșie și pumnii strânși.
—Arunci la gunoi doisprezece ani pentru o cameră?
Ana îl privi fără ură.
—Nu pentru o cameră. Pentru toate dățile când ai crezut că tăcerea mea înseamnă acord.
Divorțul nu îi aduse fericire imediată. Îi aduse insomnii, îndoieli și dimineți în care instinctul o făcea să pună două cești pe masă.
Dar, încet, casa începu să-i aparțină din nou. Nu doar în acte, ci și în suflet.
În camera cu balcon a păstrat fotoliul mamei. Lângă el a așezat o bibliotecă și o masă mică. Într-o seară de primăvară, a deschis cutia cu scrisori.
În ultima scrisoare, mama îi scrisese: „Să nu lași pe nimeni să te convingă că iubirea înseamnă să renunți la tine”.
Ana a strâns hârtia la piept și a plâns mult.
Nu de tristețe.
Ci pentru că, după doisprezece ani, se întorsese în sfârșit acasă.
