Le-am spus tuturor de la birou — anunță Radu, împingând farfuria spre marginea mesei. — Sâmbătă vin la noi. Dacă tot avem o asemenea casă, trebuie s-o vadă și ei. Te rog să pregătești ceva deosebit. Vreau să plece impresionați.
Irina rămase cu lingura de lemn în mână.
—Câți oameni ai invitat?
—Vreo paisprezece. Poate cincisprezece.
—Fără să mă întrebi?
—Irina, nu transforma orice lucru într-o tragedie. Tu gătești foarte bine. Eu mă ocup de atmosferă.
—Adică eu muncesc, iar tu primești complimentele.
Radu își dădu ochii peste cap.
Casa de lângă Brașov fusese visul Irinei. După moartea tatălui ei, vânduse apartamentul moștenit și investise aproape toți banii în construcție. Mai avea și un mic atelier de perdele, care îi aducea un venit bun. Timp de un an alergase între clienți, depozite de materiale și șantier.
Radu venea seara, fotografia lucrările și le arăta colegilor.
La noul serviciu nu se simțea respectat. Fusese angajat printr-o cunoștință veche a soacrei, iar colegii îl priveau cu rezervă. În loc să le câștige încrederea prin muncă, Radu încerca să-i impresioneze.
Povestea despre marmură adusă din Italia, deși Irina găsise gresia la un magazin din oraș. Spunea că un arhitect celebru îi proiectase livingul, deși planul fusese desenat de ea și de un meșter pensionar din vecini.
Singura persoană care părea sincer fascinată era Larisa, noua colegă de la marketing. Avea douăzeci și șapte de ani, purta rochii scumpe și râdea la fiecare glumă a lui. Îi trimitea mesaje seara, îi cerea să o conducă acasă și îl lăuda pentru „energia de bărbat realizat”.
Radu începuse să se privească altfel în oglindă.
Într-o seară îi propuse Irinei să cumpere o mașină nouă.
—Nu putem acum — răspunse ea. — Mai avem de plătit tâmplăria și sistemul de încălzire.
—Mașina mea arată jalnic.
—Are trei ani.
—Tu nu înțelegi ce înseamnă imaginea profesională.
—Înțeleg foarte bine ce înseamnă să plătești facturile.
Cu o zi înainte de petrecere, Radu îi aduse o rochie strâmtă, verde.
—O porți mâine.
—Nu-mi place.
—Nu contează. Arată elegant. Te rog să nu apari în hainele tale comode.
Irina îl privi lung.
—Ți-e rușine cu mine?
—Nu. Dar Lar… colegii mei sunt oameni obișnuiți cu un anumit nivel.
—Nivelul la care un soț cumpără haine pentru soție ca să impresioneze o femeie mai tânără?
Radu se înroși.
—Iar ai început cu gelozia.
Irina îi întinse telefonul lui, pe care îl găsise deschis.
Pe ecran era un mesaj de la Larisa:
Abia aștept să văd jacuzzi-ul. Promiți că-mi faci un tur doar mie?
—Nu înseamnă nimic — spuse el repede.
—Atunci de ce ai ascuns conversația?
—Pentru că știam că vei face scandal.
—Nu voi face scandal.
Calmul ei îl neliniști pentru o clipă, dar apoi îl luă drept slăbiciune.
În dimineața petrecerii, mama lui Radu trebuia dusă la o investigație medicală. Femeia abia se ridica din pat din cauza durerilor de șold.
—O duci tu? — întrebă Irina.
—Nu pot. Trebuie să verific băuturile și să mă tund.
—Este mama ta.
—Ia un taxi cu ea.
Irina o duse la clinică, îi cumpără medicamentele și o aduse acasă.
—Să stea în cameră diseară — șopti Radu. — Nu vreau să-i întristeze pe invitați.
Atunci Irina înțelese că nu mai avea în față bărbatul cu care se căsătorise, ci un om care ar fi ascuns până și suferința propriei mame pentru o fotografie frumoasă.
Seara, masa era plină cu sarmale, friptură, salate și cozonac. Irina pregătise totul impecabil. Purta însă o rochie simplă, bleumarin, nu cea aleasă de Radu.
Larisa intră ultima, cu un buchet mic și o sticlă de prosecco.
—Radu, casa este superbă! Se vede că ai gust.
—Am controlat personal fiecare etapă — răspunse el, atingând-o ușor pe talie.
Irina văzu gestul.
La masă, Radu povesti cum negociase terenul, cum alesese mobila și cum „își pusese economiile în joc”. Când un coleg o felicită pe Irina pentru cină, el râse.
—Soția mea se pricepe la bucătărie și la perdele. Eu iau deciziile importante.
Din hol se auzi vocea mamei sale.
—Atunci ai luat foarte puține decizii importante în casa asta.
Femeia apăru sprijinită în baston.
—Mamă, te rog să te întorci în cameră.
—Nu mă mai trimite să mă ascund. Irina a vândut apartamentul tatălui ei ca să cumpere casa. Ea a muncit, ea a plătit, ea m-a dus astăzi la medic. Tu te-ai dus la frizer și apoi ai spus tuturor că ai construit un palat.
În încăpere se lăsă tăcerea.
Larisa se îndepărtă de Radu.
—Mi-ai spus că este investiția ta.
—Este casa familiei mele.
Irina deschise sertarul bufetului și scoase un dosar.
—Casa este proprietatea mea. Actele sunt doar pe numele meu, fiindcă banii au provenit din moștenirea mea.
Radu o privi uluit.
—De ce ai adus actele?
—Nu le-am adus pentru musafiri. Le pregătisem pentru discuția pe care urma să o avem luni, împreună cu avocatul meu.
—Vrei să divorțezi?
—Da.
—Pentru câteva mesaje?
—Pentru anii în care ai confundat iubirea mea cu obligația de a te servi. Pentru că ai transformat munca mea în povestea ta de succes. Pentru că ai vrut să-ți ascunzi mama bolnavă, dar ai vrut să-ți expui casa și colega.
—Mă umilești în fața tuturor!
—Nu eu te-am făcut să minți.
Larisa își luă geanta.
—Nu mă mai căuta, Radu.
—Dar și tu ai flirtat cu mine!
—Am crezut că ești un om sigur pe el. Acum văd că erai doar un om ascuns în spatele soției.
Invitații plecară pe rând. Unii o îmbrățișară discret pe Irina. Șeful lui Radu îi mulțumi pentru masă și îi spuse mamei lui că îi pare rău pentru situație.
După ce ușa se închise, Radu izbucni:
—Mi-ai distrus cariera!
—Cariera ta nu depindea de casa mea. Doar orgoliul tău depindea de ea.
—Unde să mă duc?
—Oriunde poți trăi fără să folosești munca altuia drept decor.
Radu se mută într-o garsonieră. Larisa nu-i mai răspunse. La serviciu colegii continuară să-l salute, dar nimeni nu-i mai cerea povești despre viața lui „de succes”.
După câteva luni veni la poartă.
—M-am schimbat — spuse el.
Irina îl privi prin gard.
—Ai început să te schimbi. Este altceva.
—Nu mi-ai putea da încă o șansă?
—Ți-am dat douăzeci de ani. Tu i-ai folosit ca să crești în ochii altora, micșorându-mă pe mine.
Radu coborî capul.
—Mă poți ierta?
—Poate. Dar iertarea nu este o cheie de la această casă.
Mama lui rămase o vreme cu Irina, până după recuperare. În ziua în care reuși să meargă singură prin grădină, se opri lângă ea și îi spuse:
—Tu m-ai îngrijit ca o fiică, iar fiul meu te-a tratat ca pe o servitoare.
Irina îi strânse mâna.
—Uneori, oamenii devin familie prin ceea ce fac, nu prin numele pe care îl poartă.
În primăvară, Irina plantă doi meri lângă terasă. Casa nu mai era locul unde Radu își aducea colegii să-l invidieze. Era un spațiu liniștit, în care nimeni nu trebuia să joace un rol.
Privind florile albe ale merilor, Irina înțelese că își petrecuse prea mulți ani construind un cămin pentru un om preocupat doar de fațadă.
Acum, în sfârșit, construia o viață pentru ea însăși.
