Câinele tatălui meu a încetat să mănânce în ziua în care l-am îngropat pe tata. La început, lumea din sat ne spunea să avem răbdare. Că animalele se obișnuiesc. Că dorul lor nu ține ca al oamenilor. Că un câine, dacă îi pui mâncare bună și îl mângâi, până la urmă uită.
După trei luni, l-am găsit mort lângă ușă, cu botul așezat pe pantofii vechi ai tatei. Stătea acolo ca și cum încă îl aștepta să intre din curte, să-și scuture paltonul de zăpadă și să spună:
— Hai, Ursule, că mai avem treabă.
Ursu nu fusese niciodată un câine frumos. Nici măcar mama nu se prefăcea că e. Avea blana în pete ciudate, maro, gri și alb murdar, de parcă îl pictase cineva în grabă. O ureche îi stătea ridicată, cealaltă cădea moale peste ochi, iar coada era prea stufoasă pentru trupul lui slab. Tata îl găsise pui, la marginea drumului dintre sat și pădure, într-o dimineață ploioasă de octombrie. Era ud până la piele, cu o rană la labă și cu ochii aceia speriați ai animalelor care au înțeles prea devreme că lumea nu e blândă.
— Gheorghe, nu mai aduce necazuri în casă — i-a spus mama atunci. — Avem destule.
Tata și-a desfăcut haina, a scos puiul din ea și l-a pus lângă sobă.
— Un suflet nu e necaz, Mario. Necaz e să-l vezi și să treci mai departe.
I-a pus lapte cald într-un castron ciobit și a stat lângă el până noaptea târziu. Din ziua aceea, Ursu nu s-a mai desprins de tata.
Tata era om de sat, dintr-un loc mic de lângă Bistrița, unde fiecare știa cine a aprins lumina prea devreme și cine a tăiat lemne prea târziu. Nu era un om vorbăreț. Cu noi, copiii, era mai mult tăcut. Ne iubea prin fapte: repara poarta înainte să-i spunem, aducea cartofi din pivniță, lăsa mere pe masă, băga lemne în sobă când ne era frig.
Dar cu Ursu vorbea.
— Măi băiete, azi mergem la fâneață. Nu te uita așa, nici mie nu-mi arde, dar iarba nu se cosește singură.
Câinele îl privea cu ochii lui inegali și dădea din coadă încet, cu seriozitatea unui bătrân care ascultă o veste importantă.
Mergeau împreună peste tot. La câmp, la magazin, la biserică, la vecinul Ilie, la pădure după vreascuri. Tata mergea înainte, cu pasul lui apăsat, iar Ursu la doi pași în spate. Dacă tata se oprea la gard să vorbească, Ursu se așeza lângă el și aștepta. Nu lătra. Nu se băga între oameni. Nu cerea nimic. Doar stătea acolo, ca o umbră cu inimă.
Eu, când veneam de la Cluj în weekend, râdeam uneori.
— Tată, dacă îl mai iei și la primărie, o să-i facă buletin.
Tata zâmbea în colțul gurii.
— Are mai multă minte decât mulți cu buletin.
În noiembrie, tata a murit. Pe neașteptate. În curte, lângă butucul pe care tăia lemne pentru iarnă. Mama intrase în casă să întoarcă mămăliga. Când a ieșit, securea era căzută, lemnele împrăștiate, iar tata zăcea pe pământ.
Ursu stătea lipit de el și nu lăsa pe nimeni să se apropie.
Când am ajuns eu, ambulanța era deja la poartă. Mama stătea pe bancă, cu basmaua trasă pe frunte, albă la față. Vecinul Ilie îl ținea pe Ursu de zgardă, dar câinele se zbătea și scâncea cu un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodată.
— Nu ne lasă, fată — mi-a spus vecinul. — Parcă știe.
M-am apropiat încet.
— Ursule…
Câinele s-a uitat la mine. În ochii lui era o întrebare pe care n-am putut s-o duc: „De ce stați? De ce nu-l ridicați?”
La înmormântare, Ursu a rămas la poartă. Nu s-a amestecat printre oameni, nu a intrat în curte, nu a lătrat la nimeni. A stat jos, cu capul plecat, în timp ce prin casă treceau rude, vecini, femei cu colaci, bărbați cu priviri grele.
— Săracul, nu înțelege — a zis o mătușă.
Dar eu cred că înțelegea. Nu în felul nostru, cu acte, cruce, groapă și pomeni. Înțelegea absența. Înțelegea că omul lui nu mai mirosea a drum, a lemn și a tutun, ci a tăcere.
După ce a plecat ultimul om, Ursu s-a dus în locul unde căzuse tata și s-a culcat acolo. Mama a ieșit cu o pătură.
— Hai în casă, măi suflete. E frig.
El nu s-a mișcat.
În noaptea aceea a nins pentru prima dată. L-am acoperit cu pătura veche a tatei. A ridicat ochii spre mine o clipă, apoi și-a pus capul la loc pe pământ.
De atunci a început să refuze mâncarea. Îi puneam ciorbă cu pâine, carne fiartă, orez, bucăți de slănină, tot ce înainte îl făcea să dea din coadă. Nimic. Mirosea castronul și întorcea capul.
— O să-i treacă — spunea fratele meu, Sorin, la telefon. — E câine, până la urmă.
Dar nu i-a trecut.
După două săptămâni l-am dus la veterinar. Doctorița l-a consultat, i-a ascultat inima, i-a verificat dinții.
— E bătrân, dar nu boala îl omoară — a spus ea.
— Atunci ce?
A tăcut puțin.
— Dorul. Știu că sună ciudat, dar unele animale se sting când nu mai au pentru cine să rămână.
Am venit acasă cu vitamine și pastă nutritivă. Îl hrăneam cu seringa. Înghițea puțin, fără bucurie. Apoi se uita spre poartă.
Într-o seară, mama a scos din tindă pantofii tatei. Erau vechi, din piele crăpată, cu noroi uscat pe talpă. Cei cu care mergea la câmp.
— Mamă, de ce îi pui acolo?
Ea i-a ținut strâns la piept.
— Aici stăteau mereu. Dacă îi duc în pod, parcă îl alung de tot.
I-a așezat lângă ușă.
Ursu i-a găsit imediat. A venit încet, a mirosit pantofii, apoi trupul lui slab s-a cutremurat. S-a culcat lângă ei și și-a pus botul pe pielea aceea veche, în care încă mai rămăsese ceva din tata.
Mama și-a dus mâna la gură.
— Doamne…
Din ziua aceea, acolo a stat. Dimineața îl găseam lângă pantofi. Seara, tot acolo. Când cineva deschidea poarta, ridica brusc capul. Când pașii nu erau ai tatei, îl lăsa jos din nou.
Sorin a venit într-o duminică și s-a supărat.
— Trebuie luați pantofii ăștia. Vă chinuiți singure. Și pe el îl chinuiți.
Mama l-a privit aspru.
— Nu te atinge de ei.
— Mamă, sunt doar niște pantofi.
— Nu. Sunt ultimul drum al tatălui tău prin casa asta.
Sorin a tăcut. S-a așezat la masă și a început să plângă încet, cu umerii strânși. Era prima dată când îl vedeam plângând după înmormântare.
Au trecut trei luni. Casa s-a obișnuit cu tăcerea, dar nu s-a împăcat cu ea. Mama vorbea mai încet. Eu veneam mai des. Ursu slăbea de la o săptămână la alta, dar nu pleca de lângă pantofi. Uneori mama se așeza lângă el pe scăunel și îi mângâia capul.
— O fi întrebând și el de tine, măi Ursule. Gheorghe al meu nu lăsa pe nimeni în urmă.
În ultima seară, câinele a băut puțină apă. Apoi s-a uitat spre ușă și a dat o dată din coadă. O singură dată. Mama a văzut și a zâmbit printre lacrimi.
— L-ai simțit, nu-i așa?
Dimineața, la șase, am ieșit în tindă cu cafeaua în mână. Ursu era lângă pantofii tatei, cu botul pe ei, cu ochii închiși. Părea că doarme.
Dar nu dormea.
Am pus mâna pe el și am simțit frigul.
Mama a venit în urma mea. A înțeles înainte să spun ceva. S-a lăsat în genunchi lângă câine, i-a netezit blana încâlcită și a șoptit:
— Gata, măi suflete. Nu mai aștepți. A venit omul tău după tine.
L-am îngropat în spatele casei, sub nucul unde tata dormea uneori vara, cu pălăria pe față. Sorin a săpat groapa. Eu am adus pătura. Mama a luat pantofii tatei.
— Îi punem cu el — a spus ea. — Să nu mai stea cu botul pe dor.
Când am acoperit groapa, un stol de ciori s-a ridicat din nuc și s-a dus spre deal. Mama a rămas cu mâinile împreunate, uitându-se la pământul proaspăt.
— Vezi tu, fată — mi-a spus încet — oamenii se mai iubesc și cu măsură. Cu frică, cu orgoliu, cu socoteli. Dar câinele ăsta l-a iubit pe tatăl tău fără să ceară nimic. Doar să fie lângă el.
De atunci, când intru în casa părintească, mă uit mereu spre locul de lângă ușă. Pantofii nu mai sunt acolo. Ursu nu mai ridică ochii spre poartă. Dar, uneori, în liniștea aceea de seară pe care numai casele bătrâne o au, mi se pare că aud pașii tatei prin curte și un câine mergând încet în urma lui.
Și atunci nu mai plâng cu durere. Plâng cu un fel de liniște. Pentru că îmi place să cred că undeva, dincolo de toate drumurile noastre, tata nu mai merge singur.
