Ana, unde mi-ai pus șosetele?
Vocea lui Victor a venit din dormitor, groasă și nemulțumită, ca și cum cineva îi făcuse o nedreptate personală. Ana era în bucătăria apartamentului lor din Brașov, cu ibricul pe foc, cu pachetul fiicei pe masă și cu telefonul lipit de ureche, pentru că băiatul cel mare o întreba dacă mai are bani pe card.
De douăzeci și cinci de ani, Ana era răspunsul la toate întrebările.
Unde sunt cheile? Ce mâncăm? Ai plătit întreținerea? Mi-ai călcat cămașa? Ai văzut încărcătorul? Ce cadou luăm pentru nașa? Când mergem la medic? Ce am de făcut?
La început i se păruse iubire. Apoi datorie. Apoi oboseală.
A intrat în dormitor, a deschis sertarul și a scos șosetele negre, împăturite frumos, chiar în față.
—Uite-le.
Victor le-a luat liniștit.
—Ei, nu le-am văzut.
Ana a rămas în ușă. L-a privit pe omul cu care împărțise o viață întreagă și a simțit cum i se rupe ceva mic în piept.
—Și dacă într-o zi n-o să mai fiu? Ce faci atunci? Mă suni să vin să-ți caut șosetele?
Victor a râs scurt.
—Nu mai vorbi prostii. Unde să pleci tu?
Ana n-a răspuns. În ziua aceea mergea după rezultate.
De câteva luni se simțea ciudat. Slăbise fără să vrea. Nu mai avea poftă de mâncare. Pielea îi căpătase o nuanță gălbuie, pe care o acoperea dimineața cu fond de ten, înainte ca Victor să se trezească. Obosea când urca scările. Obosea când vorbea. Obosea și când tăcea.
La atelierul unde lucra, într-o firmă mică de haine pentru femei plinuțe, șefa ei, Raluca, o prinsese într-o zi de cot.
—Ana, du-te la doctor. Azi.
—Am treabă.
—Tocmai. Ai prea multă treabă și deloc grijă de tine.
Medicul de familie a trimis-o la analize. Apoi la ecografie. Apoi la un specialist care s-a uitat lung pe hârtii și și-a dres vocea.
—Doamnă Ana, este cancer hepatic.
Cuvântul “cancer” n-a lovit-o imediat. A plutit un timp în aer, ca un obiect străin, ca o muscă pe care nu reușești s-o alungi.
—Dar eu nu beau —a spus ea încet. —Nu fumez. Nu mănânc prostii.
Doctorul a dat din cap cu tristețe.
—Uneori nu avem explicații simple. Important este să începem tratamentul.
—Cât mai am?
Întrebarea a ieșit fără lacrimi.
—Dacă organismul răspunde, putem vorbi de câțiva ani. Dar veți avea nevoie de ajutor. Mult ajutor.
Ana a ieșit din clinică și s-a așezat pe o bancă. Primul ei gând n-a fost “mor”. Primul ei gând a fost: “Ce se fac ai mei fără mine?”
Apoi, ca și cum cineva i-ar fi deschis o fereastră în minte, s-a întrebat: “Dar eu ce m-am făcut fără mine, atâția ani?”
În drum spre casă, a trecut pe lângă o cofetărie-restaurant din centru. Îi plăcuse mereu terasa aceea, dar niciodată nu se oprise. Ba era scump, ba se grăbea, ba trebuia să ajungă acasă să pună ciorba la foc.
A intrat.
A comandat supă cremă, păstrăv, o prăjitură cu vișine și un pahar de prosecco. Ospătarul a întrebat-o dacă așteaptă pe cineva.
—Nu —a spus Ana. —Mă întâlnesc cu mine.
După masă și-a cumpărat o rochie albastră și o pereche de pantofi moi, eleganți. În cabina de probă și-a privit fața obosită, ochii încercănați, gâtul subțire. Dar sub toate acestea era încă o femeie frumoasă. O femeie pe care nimeni n-o mai întrebase de mult ce-și dorește.
Când a ajuns acasă, chiuveta era plină. Ana s-a întins pe canapea și a pornit televizorul.
Fiica ei, Irina, elevă în ultimul an de liceu, a intrat cu ghiozdanul pe un umăr.
—Mama, ce avem de mâncare?
—Ce îți faci.
Irina a zâmbit, crezând că e glumă.
—Serios.
—Și eu tot serios.
—Ți-e rău?
Ana a stins televizorul.
—Stai jos.
Irina a pălit înainte ca mama ei să spună tot. Copiii simt prăpastia înainte să o vadă.
—Am cancer —a zis Ana. —Trebuie să fac tratament. Viața noastră se va schimba.
Irina a început să plângă. Nu elegant, nu reținut, ci cu sughițuri, ca atunci când era mică și cădea în genunchi pe asfalt.
Ana a mângâiat-o pe păr.
—Plângem acum. Apoi spălăm vasele.
—Cum poți să spui asta?
—Pentru că vă iubesc. Și pentru că nu vreau să plec lăsând în urmă trei oameni care nu știu să fiarbă un ou.
Seara, când Victor și fiul lor, Andrei, au venit acasă, pe masă erau cartofi prăjiți: unii cruzi, alții arși. Irina îi privea cu mândrie rănită.
—Asta e cina —a spus Ana.
—S-a întâmplat ceva? —a întrebat Victor.
—Da. M-am îmbolnăvit.
Le-a spus tot. Victor s-a sprijinit de spătarul scaunului. Andrei a lăsat furculița jos. Irina și-a mușcat buzele ca să nu plângă iar.
—Mamă, ce facem? —a întrebat Andrei.
—Învățați. Să trăiți. Să aveți grijă de voi. Și, cât se poate, de mine.
Victor a șoptit:
—Dar tu mereu te-ai descurcat.
Ana l-a privit fără reproș, și tocmai asta l-a durut mai tare.
—Da. Și voi v-ați obișnuit prea bine cu asta.
Au urmat luni grele. Spital, tratamente, greață, seri în care Ana nu suporta mirosul de mâncare, dimineți în care Victor îi aducea ceai și stătea lângă pat fără să știe ce să spună. Andrei a învățat să facă piața. Irina a învățat ciorbă de legume. Victor a ars două tigăi, a stricat o mașină de rufe și într-o zi a venit acasă cu flori.
—Pentru ce sunt? —a întrebat Ana.
—Pentru că e marți —a spus el. —Și pentru că n-am mai vrut să aștept o ocazie.
După un an, când boala a stat puțin pe loc, au plecat la Paris. Ana visase orașul acela din reviste vechi. La Luvru s-a așezat pe o bancă și a plâns încet.
—Te doare? —a întrebat Irina.
—Nu. Tocmai asta e. Acum nu mă doare nimic.
Au mai trecut aproape trei ani. Corpul Anei a obosit înainte ca iubirea lor să se termine. În ultimele săptămâni, casa era liniștită, dar nu neputincioasă. Se gătea. Se spăla. Se vorbea în șoaptă. Se râdea uneori, fiindcă Ana cerea asta.
Într-o după-amiază, i-a cerut Irinei hârtie și pix.
—Scrii testamentul? —a încercat fata să glumească.
—Nu. Scriu ce nu vreau să uite nimeni.
Pe plic a notat: “După înmormântare”.
L-au deschis la masa din sufragerie, când lumânarea ardea lângă fotografia ei. Irina făcuse sarmale, salată și prăjitura cu vișine pe care Ana o comandase atunci, în prima ei zi de curaj.
Victor a citit cu vocea ruptă:
“Dragii mei, nu așteptați boala ca să învățați tandrețea. Nu așteptați frica pentru a vă vedea unii pe alții. Eu am trăit prea mulți ani ca o mână întinsă spre nevoile voastre. Dar în ultimii ani am fost și eu ținută de mână. Pentru asta plec împăcată.”
Andrei și-a acoperit fața. Irina plângea fără zgomot. Victor a strâns scrisoarea la piept.
—O să ne fie dor de tine, Ana —a spus el. —Nu pentru că nu mai știm unde sunt șosetele. Ci pentru că, în sfârșit, am știut cine ești.
În seara aceea, nimeni nu s-a grăbit să plece de la masă. Au stat împreună, cu durerea între ei, dar și cu recunoștința. Ana nu mai era acolo să le pună farfuriile, însă era în felul în care ei și le strângeau unii altora.
Și uneori, poate, asta e cea mai adâncă urmă pe care o lasă un om: nu lucrurile pe care le-a făcut pentru noi, ci iubirea pe care ne-a învățat, în sfârșit, s-o facem singuri.
