Mie nu-mi mai trebuie motanul ăsta nici dacă mi-l aduci legat cu fundă! — spuse tanti Florica, ridicând din umeri. — Nu mai e al meu, domnule Ion. Să nu vii la mine cu reclamații. Îmi mânca ouăle pe care le strângeam pentru piață. Iar șoareci? Niciunul. Ce folos de un motan la țară dacă nu prinde șoareci? Să se descurce!
— Dar acum îmi fură mie ouăle! — se supără Ion Dumitrescu.
— Îmi pare rău. Pot să-ți dau o cafea.
— Nu, mulțumesc. Am treabă.
Și Ion plecă spre casa lui de la marginea satului cu pasul apăsat, de parcă nu tocmai un motan, ci o întreagă armată îi declarase război.
Locuia într-o casă bătrânească de lângă Buzău, la capătul uliței, acolo unde gardurile se răreau și începeau câmpurile. Casa era mică, văruită în alb, cu prispă, magazie de lemne, câțiva trandafiri lângă poartă și un coteț de găini în spate.
Găinile erau ale Mariei.
Nu în acte, firește. Dar în sufletul lui Ion, tot ce era viu în curtea aceea purta mâna ei.
Se mutaseră acolo după ce doctorii îi spuseseră Mariei că are nevoie de aer curat, hrană simplă și liniște. Vânduseră apartamentul din oraș și cumpăraseră casa asta, cu pereți strâmbi și sobă veche.
— Ioane, vreau să-mi beau cafeaua pe prispă și să aud cocoșul — îi spusese ea. — Nu liftul blocului și certurile vecinilor.
Au luat zece găini. Maria le-a pus nume la toate: Puica, Roșcata, Mândra, Albina, Cocoana. Ion râdea la început, dar după câteva luni ajunsese să le strige și el pe nume.
Maria a mai trăit un an în sat. Un an cu roșii crescute în grădină, cu borș pus la rece, cu seri în care stăteau amândoi pe bancă și tăceau frumos. Apoi, într-o dimineață de februarie, s-a dus.
Ion a rămas cu cana ei pe raft, cu basmaua ei în cuier și cu găinile care alergau spre el de fiecare dată când intra pe poartă. Le vorbea ca unor oameni.
— Ei, fetelor, azi iar s-a scumpit pâinea — le spunea, aruncând boabe.
Ele cotcodăceau de parcă îl înțelegeau.
Așa că atunci când motanul roșcat a început să intre în curte și să-i fure ouăle, Ion a simțit că cineva îi calcă direct pe amintiri.
Motanul se numea Ștefan. Fusese al tanti Floricăi, care îl botezase după răposatul ei bărbat. Era slab, roșcat, cu o ureche ruptă și cu o obrăznicie de om bătrân care a văzut multe.
La început intra pe furiș. Apoi fără rușine. Se strecura pe lângă gard, trecea pe lângă găinile furioase, lua un ou în gură și dispărea.
— Hoțule! — striga Ion. — Lasă oul!
Ștefan nici nu se uita înapoi.
Ion a pus scânduri la gard, a reparat ușa cotețului, a legat o cutie de tablă să facă zgomot. Degeaba. Motanul găsea mereu o cale. Uneori mânca un ou pe loc și pleca cu altul. Găinile se agitau, dădeau din aripi, îl ciupeau, dar el era iute.
Într-o dimineață, Ion găsi cuibarul gol. Se așeză pe prispă și simți cum i se strânge pieptul. Nu era vorba doar de ouă. Era vorba de Maria. De munca lor. De singura rânduială care îi mai ținea zilele întregi.
— Mărie — șopti el — uite ce-am ajuns. Mă biruie un motan.
În ziua aceea se hotărî să-l urmărească.
Se ascunse lângă șopron și așteptă. După prânz, Ștefan apăru ca o umbră roșcată. Intră în coteț, apucă un ou și ieși pe sub gard.
Ion porni după el încet, sprijinindu-se în baston. Motanul trecu peste șanț, o luă pe lângă casa părăsită a lui nea Costache și intră într-un grajd vechi, cu acoperișul căzut.
De acolo se auzi un mieunat subțire.
Ion se opri.
Împinse ușa.
Într-o ladă de lemn, pe o pătură murdară, stăteau trei pui de pisică. Doi se mișcau încet. Al treilea era atât de mic, încât părea făcut dintr-o mână de blană și o respirație. Ștefan puse oul jos, îl crăpă cu laba și împinse gălbenușul spre cel mic.
Ion rămase nemișcat.
În colț, lângă o grămadă de paie, zăcea o pisică cenușie. Moartă.
Atunci înțelese.
Motanul nu fura pentru el. Fura ca să țină în viață niște pui rămași fără mamă.
— Măi, suflete… — murmură Ion.
Ștefan ridică ochii spre el. Nu mai avea privirea obraznică. Avea privirea cuiva care nu mai are cui cere ajutor.
Ion se întoarse acasă cu pași grei. Seara nu aprinse lumina. Stătu la masă, cu mâinile pe fața de masă înflorată pe care Maria o alesese la târg.
Îi auzea vocea.
„Ioane, dacă necazul ți-a intrat în curte, nu-l alunga înainte să vezi ce poartă în spate.”
A doua zi cumpără lapte pentru pui, hrană de pisici și o păturică. Vânzătoarea îl privi mirată.
— V-ați luat pisică, nea Ioane?
— Nu. Mi-a dat Dumnezeu de lucru.
Se duse la grajd și luă puii acasă. Pe cel mic îl duse la veterinar.
— Are șanse mici — spuse medicul. — Trebuie hrănit des, ținut la cald.
— Atunci așa facem.
— E greu pentru un om singur.
Ion îl privi lung.
— Tocmai pentru că sunt singur.
Când se întoarse, Ștefan îl aștepta lângă poartă. Nu intra, nu fugea. Doar îl privea. Ion deschise poarta.
— Hai, măi hoțule. Dar să știi o treabă: aici nu se fură. Aici se cere.
Motanul intră încet.
În primele zile, găinile au făcut scandal mare. Puica l-a ciupit de coadă, iar Cocoana l-a urmărit până la butoiul cu apă. Ion a râs pentru prima dată după multă vreme.
A pus o cutie curată în tindă pentru pui, un castron pentru Ștefan și a mutat ouăle într-un loc sigur. Dar, curios lucru, motanul nu s-a mai atins de niciun ou.
Vestea ajunse repede la tanti Florica. Într-o după-amiază apăru la poartă cu o pungă de mâncare pentru pisici.
— Am auzit că l-ai primit pe netrebnic.
— Nu era netrebnic.
— Nu știam de pui.
— Nici eu. Dar eu am aflat înainte să-l judec până la capăt.
Florica tăcu. Obrajii i se lăsară parcă mai jos.
— Știi, Ioane… uneori omul se acrește de singurătate.
— Știu.
— Eu am crezut că mă sfidează.
— Poate doar cerea ajutor și nu știa vorbi.
Femeia își șterse ochii cu colțul basmalei.
— Pot să intru să-i văd?
Ion ezită. De când murise Maria, nu prea mai lăsa pe nimeni să treacă pragul. Casa i se părea un altar al durerii lui. Dar în clipa aceea puiul cel mic scoase un mieunat, iar Ștefan se frecă de piciorul lui, ca și cum ar fi zis: „Nu mai ține poarta închisă.”
— Intră, Florico. Am cafeaua pe foc.
Puii crescură. Unul ajunse la învățătoarea din sat, altul la poștaș, iar cel mic rămase cu Ion. Îl boteză Ghemotoc.
Ștefan rămase și el. Nu prinse cine știe ce șoareci, dar în fiecare seară se așeza pe prispă lângă Ion și torcea încet. Găinile îl acceptară, cu o demnitate rece, ca niște doamne care iartă, dar nu uită.
Florica începu să vină duminica. Ba cu plăcintă, ba cu murături, ba cu pretextul că vrea să întrebe ceva despre sobă. Ion nu o mai alunga.
Într-o seară, când soarele cobora peste câmp și curtea mirosea a fân cald, Ion puse pe masă două farfurii cu omletă. Se uită la scaunul Mariei. Durerea era tot acolo, dar nu mai stătea singură în casă.
Pe prispă torcea Ștefan. Ghemotoc se juca lângă papucii lui. Găinile scormoneau pământul. Florica vorbea în bucătărie, cam mult, dar viu.
Ion închise ochii o clipă și simți că Maria ar fi zâmbit.
Viața nu i-a dat-o înapoi pe femeia iubită. Nu i-a șters nopțile grele și nici nu i-a luat dorul din oase. Dar i-a trimis într-o zi un motan roșcat, flămând, acuzat pe nedrept, cu un ou furat în gură.
Și Ion a înțeles târziu, dar a înțeles bine: uneori, ceea ce pare pagubă este începutul unei salvări.
Iar cel care îți intră în curte ca un hoț poate fi, de fapt, cel care îți aduce din nou viața în casă.
