Soneria a sunat la șapte dimineața, într-o sâmbătă în care Ana își propusese să nu vorbească cu nimeni.
Stătea în bucătărie, cu șorțul legat peste halatul vechi, și curăța cartofi pentru ciorba de perișoare. Luni se împlineau nouă zile de la moartea mătușii Ileana, iar Ana voia să pregătească ceva ca lumea pentru cei care aveau să vină după slujbă. Mătușa fusese singura rudă care nu o judecase niciodată. Când soțul o părăsise, Ileana îi adusese o oală cu sarmale și spusese doar atât: „Plângi azi, fată. De mâine ne apucăm de trăit.”
Ana și-a șters mâinile și s-a apropiat de ușă.
Prin vizor l-a văzut pe Victor.
Fostul ei soț.
Cu o geantă de voiaj în mână. Aceeași geantă albastră, decolorată pe margini, cu care plecase acum doisprezece ani din apartamentul lor din Brașov. Atunci își pusese în ea cămășile bune, parfumul, actele și o ramă foto de pe noptieră. Nu rama cu poza fiicei lor, Daria. Pe aceea o lăsase întoarsă cu fața în jos, ca și cum copilul ar fi fost o factură neplătită.
Ana a deschis.
— Ana — a spus el, cu voce moale. — Nu mă așteptam să-mi deschizi.
— Nici eu nu mă așteptam să suni.
A făcut un pas într-o parte. Victor a intrat, a privit holul, icoana mică de lângă ușă, cuierul, papucii. De parcă verifica dacă viața fără el fusese posibilă.
— Ce bine miroase — a zis. — Ciorbă?
— Da.
— Ții minte? Îmi plăcea ciorba ta mai mult decât orice.
Ana nu i-a răspuns. A mers în bucătărie și a pus o farfurie pe masă. Nu pentru că îl iertase. Ci pentru că în casa ei nimeni nu stătea flămând, nici măcar omul care o lăsase fără aer ani întregi.
El s-a așezat fără să fie invitat. A mâncat grăbit, cu lingura plină, suflând rar, ca și cum ar fi vrut să înghită nu doar ciorba, ci și timpul pierdut.
— Ana, am fost prost — a început el. — Știu că am fost. M-am luat după capul meu, după tinerețe, după iluzii. Credeam că viața începe dincolo de familie. Și uite că nu era așa.
Ana s-a sprijinit de chiuvetă.
— De ce ai venit, Victor?
— Să vorbim.
— După doisprezece ani?
— Unele lucruri au nevoie de timp.
— Nu. Unele lucruri au nevoie de interes.
El a lăsat lingura jos.
— Cu Raluca s-a terminat. A plecat. Cu unul mai tânăr. Știi cum e viața… se întoarce roata.
Ana s-a uitat la el cu o liniște care l-a încurcat. Pe vremuri, ar fi întrebat dacă suferă. Ar fi simțit milă. Ar fi făcut ceai. Acum nu simțea decât o oboseală veche, ca o haină pe care nu o mai porți, dar încă îi știi greutatea.
— Îmi pare rău — a spus.
— Nu-ți pare.
— Nu prea.
Victor a zâmbit amar.
— Și Daria? Ce face?
Ana a înlemnit.
Daria. Fiica pe care el o lăsase la opt ani cu ghiozdanul în spate și cu întrebarea „tati vine duminică?” pe buze. Fiica pentru care nu venise la serbare, la admitere, la prima expoziție. Trimitea bani când își amintea, câteodată prea puțini, câteodată deloc. Dar nu întrebase niciodată dacă are febră, dacă a trecut peste frică, dacă îi mai place să deseneze cai.
— Bine — a spus Ana. — E la București. Lucrează.
Mințea. Daria era în camera mică, cea în care dormise copil fiind. Venise cu trenul de seară, pentru pomenire. Ana nu închisese bine ușa.
— Întotdeauna a fost talentată — a zis Victor. — Semăna cu mine la imaginație.
Ana a întors capul spre fereastră. Afară, lumina dimineții cădea pe blocurile cenușii, iar în ea se ridica un râs scurt, fără veselie.
— Geanta pentru ce e? — a întrebat.
Victor și-a dres glasul.
— Am o problemă. Garsoniera în care stau se vinde. Trebuie să plec până marți. M-am gândit că poate… câteva zile. Nu mult. Să stau aici și să vorbim omenește. Poate ne dăm seama că nu e totul pierdut.
— Nu ești cam târziu?
— Ana, nu fi rea.
— Eu? Rea?
El a ridicat palmele.
— Am auzit și eu de apartamentul mătușii tale.
Acolo era adevărul. Nu în ochii lui umezi. Nu în vocea coborâtă. Nu în „am fost prost”. Adevărul stătea într-un apartament vechi din centrul Brașovului, cu trei camere, parchet de stejar și ferestre spre Tâmpa. Mătușa Ileana i-l lăsase Anei prin testament. Nu era doar o moștenire. Era prima dată după ani mulți când Ana simțea că viața îi pune în palmă ceva fără să-i ceară sânge în schimb.
— Ai auzit — a spus ea.
— Ana, e un semn. Gândește-te. Noi am fost soț și soție. Avem un copil. Eu pot repara, pot zugrăvi, pot face instalații. Am putea să-l închiriem sau să ne mutăm acolo. Să o luăm de la capăt.
Ana s-a așezat la masă, față în față cu el.
— Ții minte ce mi-ai spus când ai plecat?
Victor și-a frecat fruntea.
— Eram nervos.
— Nu erai nervos. Erai fericit. Ai spus: „Ana, lângă tine m-am uscat. Tu nu mai ești femeie, ești doar mamă și cratiță.” Apoi ai spus că Raluca te face să simți că ai douăzeci de ani. Eu aveam treizeci și șapte și am îmbătrânit atunci într-o singură seară.
Victor a tăcut.
În clipa aceea, ușa camerei mici s-a deschis.
Daria a ieșit încet. Avea părul prins la spate și purta puloverul negru al mamei. Nu mai era copilul cu codițe, dar Ana i-a recunoscut privirea: aceeași privire care învățase prea devreme să nu ceară nimic.
Victor s-a ridicat brusc.
— Daria…
— Bună dimineața, tată.
Cuvântul „tată” nu a sunat cald. A sunat exact. Ca o adresă veche, unde nu mai locuiește nimeni.
— Eu nu știam că ești aici.
— Știu. Tu de obicei nu știi nimic despre mine.
Ana și-a dus mâna la gură.
Daria s-a apropiat de masă.
— Ai întrebat ce fac. Vrei să-ți spun? Am crescut. Am învățat să merg la ședințe cu părinții doar cu mama. Am învățat să nu mă uit spre ușă la spectacole. Am învățat că un telefon care nu sună poate să doară mai tare decât o palmă. Și azi am mai învățat ceva: că unii oameni își amintesc de familie doar când aud de apartamente.
Victor a clipit des.
— Nu e adevărat. Eu am vrut să vă văd.
— Ai avut doisprezece ani la dispoziție.
— Am greșit.
— Da. Dar greșeala ta a devenit copilăria mea.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Victor s-a întors spre Ana, ca și cum încă mai căuta în ea femeia care altădată îl salva din orice rușine.
— Măcar câteva zile. Nu am unde merge.
Ana a respirat adânc.
— Mănâncă până la capăt. Apoi îți iei geanta și pleci.
— Așa mă dai afară?
— Nu. Eu îți dau ciorbă. Tu ne-ai dat ani de tăcere.
El a împins farfuria. Nu mai putea mânca.
La ușă, cu mâna pe geantă, a întrebat totuși:
— Și apartamentul?
Ana a zâmbit trist.
— Apartamentul va fi al Dariei. Actele sunt pregătite. Mătușa Ileana a spus mereu că fata asta merită o casă în care nimeni să nu-i întoarcă poza cu fața în jos.
Victor s-a uitat la fiica lui. Pentru prima dată, poate, a înțeles că nu pierduse o femeie și o locuință. Pierduse un loc în inima propriului copil.
— Pa, tată — a spus Daria.
Ușa s-a închis încet. Fără trântit. Fără blesteme. Fără spectacol.
Ana a rămas în hol, cu mâinile pe lângă corp. Daria a venit lângă ea și a luat-o în brațe. Atunci Ana a plâns. Nu mult. Nu cu disperare. A plâns ca un om care a ținut o piatră în piept atâția ani, încât se obișnuise cu greutatea ei.
— Mamă — a șoptit Daria — îți pare rău?
Ana și-a lipit obrazul de părul ei.
— Îmi pare rău doar că am crezut atâta timp că plecarea lui spune ceva despre mine.
În dimineața aceea, ciorba s-a răcit, iar aluatul pentru colaci a crescut peste marginea ligheanului. Soarele a intrat în bucătărie și a luminat două farfurii, două femei și un loc gol la masă.
Dar golul nu mai durea.
Pentru că uneori familia nu este cel care se întoarce când miroase a moștenire.
Familia este cel care rămâne când casa miroase a lacrimi.
