Când mătușa Ileana a fost adusă din satul ei de lângă Bistrița într-un apartament din Cluj, Laura a avut pentru prima dată senzația că face ceva bun și greu în același timp.
Bătrâna stătea în hol cu două valize vechi, o sacoșă de pânză și un motan roșcat lipit de piept. Era micuță, aproape cât un copil, cu părul alb ridicat în șuvițe moi și cu o privire caldă, dar obosită.
— El e Dovlecel — spuse ea, lăsând motanul jos. — Nu puteam să-l las singur. Și sufletele cu blană tot suflete sunt.
Laura zâmbi încurcată. Soțul ei, Andrei, luă valizele fără să comenteze. Așa era Andrei. Un om blând, slab, cu ochelari, care evita certurile și accepta aproape tot ce hotăra Laura.
— E sora bunicii mele — îi spusese ea cu o săptămână înainte. — Nu mai are pe nimeni. Dacă n-o luăm noi, ajunge la azil.
Nu fuseseră apropiate. Laura o văzuse pe mătușa Ileana de câteva ori în copilărie, la înmormântări și la o nuntă. Dar după moartea mamei, orice rudă rămasă părea o bucată de lume care nu trebuia aruncată.
Copiii, Vlad de treisprezece ani și Mara de opt, se uitau la bătrână ca la o apariție din alt timp. Vlad avea telefonul în mână, Mara stătea pe lângă ușă, curioasă mai ales de motan.
— Dragii mei — șopti mătușa Ileana, privind apartamentul mic, dar luminos. — Ce bine e aici. Cald, apă la robinet, lumină cât vrei… voi nici nu știți cât sunteți de bogați.
Laura își mușcă buza. Bogați? Aveau rată la apartament pe încă douăzeci de ani, două salarii care se duceau pe facturi și cumpărături, copii pe care îi vedeau mai mult seara, când toți erau deja nervoși.
În prima seară, mătușa scoase din sacoșă borcane. Zacuscă, castraveți murați, dulceață de prune, compot de vișine. Laura se pregătise să încălzească niște șnițele congelate, dar copiii se așezară la masă și mâncară din borcanele acelea de parcă descoperiseră o comoară.
— Mami, de ce noi nu avem niciodată mâncare așa? — întrebă Mara.
Laura se înțepeni.
— Pentru că mami lucrează, Mara. Mami nu are timp să facă zacuscă și plăcinte.
— Nu-i musai să faci totul — spuse blând mătușa Ileana. — Dar măcar din când în când casa trebuie să miroasă a ceva făcut cu mâna ta. Altfel pereții rămân reci.
Laura nu răspunse. O enerva tonul acela liniștit, ca și cum bătrâna vedea în ea ceva ce ea încerca să ascundă.
Sâmbătă dimineață, Laura rămase în pat mai mult. Andrei citea știrile. Vlad și Mara stăteau în bucătărie, fiecare cu telefonul sau tableta. Nu se certau, nu alergau, nu cereau nimic. Era liniștea aceea care părea comodă, dar de fapt era tristă.
Mătușa Ileana intră și îi privi.
— Cu cine vorbiți?
— Cu nimeni — mormăi Vlad. — Ne jucăm.
— Unde? Că eu vă văd stând.
Mara râse și începu să-i explice cum sunt jocurile pe telefon. Bătrâna ascultă atent, apoi dădu din cap.
— Bună unealtă. Poți găsi omul, poți chema ajutor, poți trimite veste. Dar dacă ajunge să-ți țină loc de prieten, nu-i mai unealtă, e cușcă. Hai cu mine.
Când Laura ajunse în bucătărie, rămase în prag. Pe masă erau clătite. Vlad amesteca într-un castron, cu făină pe tricou. Mara lipea colțunași lângă mătușa Ileana și râdea cu poftă.
— Mami, uite! Facem unul norocos! Cine îl nimerește își pune o dorință!
Andrei apăru și el, atras de miros. Își turnă ceai și, pentru prima dată după multă vreme, se așeză fără telefon.
Din ziua aceea, apartamentul lor începu să se schimbe pe nesimțite. Copiii încă foloseau telefoanele, dar nu mai stăteau lipiți de ele ore întregi. Mara învăța jocuri cu elasticul între scaune. Vlad descoperea că îi place să frământe aluat. Andrei curăța cartofi seara, iar Laura, deși spunea că n-are timp de „prostii gospodărești”, se trezea uneori stând lângă mătușă și întrebând cum se face o supă „ca la țară”.
Mătușa Ileana avea obiceiuri ciudate. Într-o dimineață, Laura o găsi în baie, mângâind mașina de spălat.
— Să ne trăiești, harnico — spunea bătrâna. — Mult ne ajuți.
— Mătușă, vorbești cu mașina?
— De ce nu? Câte ligheane am frecat eu la viața mea, câte rufe am limpezit în apă rece… Dacă unealta te ajută, îi mulțumești. Omul care nu mulțumește ajunge să creadă că totul i se cuvine.
Laura voia să râdă, dar nu putu. În dimineața aceea se plânsese că nu merge bine cafeaua, că Andrei cumpărase pâine greșită, că Vlad uitase ghiozdanul în hol. Și deodată, mașina aceea de spălat, pe care n-o observase niciodată, i se păru un miracol mic și tăcut.
Adevărata ruptură în vechiul lor fel de viață se petrecu din cauza lui Vlad.
Băiatul devenise retras. Laura credea că e adolescența. Andrei spunea că băieții trebuie lăsați să se descurce. Dar mătușa Ileana îl găsi într-o zi plângând în balcon, cu gluga trasă peste față.
— Spune-mi — îi zise ea. — Nu de frică se rușinează omul, ci de tăcere.
Vlad îi povesti despre colegul care îl umilea, îi ascundea caietele și îi spunea că e „copil de mamă”. A doua zi, fără să facă scandal, mătușa se duse la școală.
Laura află abia seara. Vlad intră în casă cu ochii strălucind.
— Mami, mătușa a vorbit la noi în clasă! Despre pădure, despre cum se cunoaște vremea după păsări, despre cum făceau copiii jucării din nuci. Până și Rareș a ascultat. A zis că mătușa e tare.
Laura se sperie.
— Ileana, nu poți să te duci așa la școală!
— Pot, dacă un copil nu mai are curaj să intre în clasă — răspunse bătrâna. — Doamna profesoară m-a poftit. Și Rareș ăla nu-i rău. E un copil care strigă urât fiindcă nu știe să ceară frumos să fie văzut.
În seara aceea, Laura cedă.
Plânse la masa din bucătărie, cu capul pe brațe. Plânse pentru rate, pentru oboseală, pentru anii în care se simțise mai mult angajată și mamă de serviciu decât femeie. Plânse pentru Andrei, pe care îl certa că e prea moale, deși știa că bunătatea lui ținuse casa întreagă.
— Nu mai pot — șopti. — M-am urâțit, m-am îngrășat, m-am înrăit. Copiii cresc fără mine. Viața trece și eu doar plătesc.
Mătușa Ileana îi puse ceai înainte.
— Eu am îngropat trei copii mici — spuse încet. — Pe unul l-am ținut în brațe doar zece zile. Bărbatul mi-a murit tânăr. Am fost bolnavă de am crezut că nu mai prind primăvara. Și totuși, uite-mă. Omul nu știe de ce mai rămâne pe lume. Poate eu am rămas ca să-ți spun ție azi: ai mai mult decât crezi. Nu-l pierde fiindcă ești obosită.
Laura nu se opri din plâns, dar plânsul ei se schimbă. Nu mai era disperare. Era eliberare.
După câteva luni, mătușa dispăru.
Laura era în concediu și îl aștepta pe Andrei, care întârzia neobișnuit de mult. Telefonul lui era închis. Mătușa nu se auzea prin casă. În camera ei, Dovlecel dormea întins pe pernă.
— Vlad! Mara! Unde e mătușa?
Copiii alergară spre ea.
— A plecat după prânz — zise Mara, începând să tremure. — Am crezut că merge până la magazin.
Laura simți că i se taie picioarele. O femeie bătrână, singură, într-un oraș aglomerat, fără telefon. Își trase geaca pe ea și fugi pe scări. Vlad o luă înainte.
— Nu putem s-o pierdem, mami!
La ieșirea din bloc se opriră toți. Dinspre colțul străzii venea mătușa Ileana, ținându-l pe Andrei de braț. El avea ochii roșii și un dosar în mână.
— Unde ați fost?! — strigă Laura.
Andrei o prinse de umeri.
— Am închis creditul.
Laura rămase fără aer.
— Ce credit?
— Al vostru, de la apartament — spuse mătușa, cu o simplitate care făcea minunea și mai mare. — Gata cu piatra aia de pe piept.
Bătrâna economisise ani la rând. Pensia, banii din vânzarea ouălor, a laptelui, a legumelor. Nu cheltuise aproape nimic. Apoi își vânduse casa unei familii tinere din sat.
— Mătușă, nu trebuia…
— Ba trebuia. Casa mea nu mai era casă fără oameni în ea. Iar banii ținuți într-un sertar nu încălzesc pe nimeni. Eu n-am buzunare de luat pe lumea cealaltă.
Laura o îmbrățișă atât de tare, încât bătrâna râse.
— Ușor, fată, că sunt din oase vechi!
Mara și Vlad se lipiră de ele. Andrei plângea fără rușine.
— Mâine mergem să vedem o căsuță la marginea orașului — adăugă mătușa. — Cu grădină. Un copil trebuie să știe cum miroase pământul după ploaie. Și un adult trebuie să-și amintească.
În seara aceea, Laura ieși pe balcon. Jos, orașul vuia. În bucătărie, mătușa Ileana râdea cu copiii, explicându-le cum se pune mărarul în borcane. Andrei spăla vasele și cânta încet, fals, dar vesel.
Laura privi cerul și își duse mâna la gură.
Nu ratele plătite o făceau să plângă. Nici casa cu grădină. Plângea pentru că o femeie mică, venită cu două valize și un motan roșcat, le adusese înapoi ceea ce pierduseră fără să observe: timpul unii pentru alții.
— Mulțumesc — șopti ea. — Pentru mătușa noastră. Pentru că ne-a găsit înainte să ne pierdem de tot.
Iar din bucătărie se auzi vocea bătrânei:
— Laura, vino! S-a nimerit colțunașul norocos!
Laura intră zâmbind printre lacrimi. Pentru prima dată după mulți ani, nu voia să fie nicăieri altundeva.
