Nu te mai lupta pentru un bărbat care te caută doar când are nevoie de liniște, nu de tine, spuse femeia bătrână, așezând cartea de tarot cu fața în jos. O să pierzi ani, fata mea. Și într-o zi o să înțelegi că nu el a fost iubirea ta, ci așteptarea.
Mara stătea pe un scaun vechi, într-o garsonieră de la marginea Clujului, unde mirosea a busuioc uscat, lumânări stinse și cafea amară. Venise acolo mai mult din disperare decât din credință. Îi spusese o colegă că bătrâna „vede bine”. Mara nu voia viitor. Voia doar o minciună frumoasă despre trecut.
— Dar dacă nu pot să-l uit? — întrebă ea.
Bătrâna își strânse cărțile într-o pânză vișinie.
— Atunci o să stai cu mâinile întinse spre o ușă încuiată. Și cât timp bați acolo, poate trece pe lângă tine omul care chiar ți-ar fi deschis.
Mara înghiți în sec.
Victor.
Numele lui era ca o rană pe care o apăsa singură, în fiecare zi. De doi ani trăia din firimituri: un mesaj trimis târziu, o cafea băută pe fugă, o privire care poate însemna ceva sau poate nu. Victor nu-i spusese niciodată că o iubește. Dar nici nu o lăsase să plece. O ținea aproape, cât să nu se simtă singur. Departe, cât să nu fie dator cu nimic.
— Ați spus că va pierde ceva — șopti Mara. — Ce?
Bătrâna o privi lung.
— Pe tine. Numai că oamenii ca el observă lipsa abia când nu mai găsesc scaunul cald acolo unde l-au lăsat.
Mara ieși în stradă. Era o după-amiază cenușie de martie. Clujul forfotea ca întotdeauna, cu autobuze pline, studenți grăbiți și femei care duceau sacoșe de la piață. Ea se opri lângă o vitrină și își scoase telefonul.
Degetul îi tremura deasupra numelui lui Victor.
Îl sună.
Răspunse greu.
— Mara? Sunt într-o ședință. Ce e?
În fundal se auzea muzică, nu ședință. Poate o terasă. Poate o femeie râzând. Poate viața lui, în care ea intra numai când era convenabil.
— Vreau să știu ceva, Victor. Ai simțit vreodată ceva pentru mine? Nu milă, nu obișnuință. Ceva adevărat?
Tăcerea lui fu mai rece decât orice răspuns.
— Mara, iar începi? — spuse el, obosit. — Tu iei totul prea personal. Ne simțim bine când ne vedem. Ce vrei mai mult? De ce trebuie să complici?
Mara închise ochii.
De ce trebuie să complici.
Ani întregi femeile aud asta când cer respect. Când cer adevăr. Când cer să nu fie tratate ca o bancă de rezervă pentru seri goale.
— Nu mai vreau nimic — zise ea.
— Atunci vorbim mai târziu.
— Nu. Nu mai vorbim.
Închise. Apoi îi șterse numărul. Conversațiile. Pozele. Toate dovezile unui vis care existase doar în mintea ei.
Nu plânse imediat. Lacrimile veniră mai târziu, în Parcul Central, pe o bancă umedă, lângă lac. Se așeză și își acoperi fața cu palmele.
— Ei bine — spuse ea printre suspine — cerul nu s-a prăbușit.
Lângă ea era o carte veche, uitată pe bancă. Coperta era tocită, iar între pagini se afla o frunză uscată. Mara o deschise și văzu o frază subliniată cu creionul:
„Nu alerga după cel care stă cu spatele la tine. Poți să nu-l vezi pe cel care vine cu lumină în mâini.”
Mara simți un fior.
— E a mea cartea, cred — se auzi o voce blândă.
Ridică privirea. În fața ei stătea un bărbat înalt, cu o umbrelă neagră și ochi calzi. Părea jenat că o găsise plângând.
— Am uitat-o aici — spuse el. — M-am oprit să privesc lacul și am plecat fără ea.
Mara îi întinse cartea.
— Poate n-ați uitat-o degeaba.
El zâmbi.
— Poate. Mă numesc Andrei.
— Mara.
— Mara, nu vreau să fiu nepoliticos, dar tremurați. La colț e o cafenea mică. Au ceai de cătină și niște plăcinte cu mere care repară măcar o parte din zilele proaste.
Pentru prima dată după mult timp, Mara nu simți nevoia să ghicească ce vrea un bărbat de la ea. Andrei întrebase simplu. Aștepta simplu. Nu trăgea de ea.
— Aș bea un ceai — răspunse.
Au mers împreună sub aceeași umbrelă.
După aceea, zilele nu se transformară într-un basm. Nu apăru muzică pe fundal, nu se deschiseră norii. Dar Mara observă ceva mai rar: liniștea.
Andrei nu dispărea trei zile ca apoi să apară cu un „ce faci?”. Nu o lăsa să ghicească dacă e importantă. Îi aducea cărți, o asculta când povestea despre serviciu, îi cumpăra covrigi calzi când știa că n-a apucat să mănânce. Nu era spectaculos. Era real.
Într-o seară, telefonul sună. Număr necunoscut.
— Mara? Victor sunt. Eram prin cartier. Mă gândeam să trec pe la tine. Hai să mâncăm ceva, să nu facem din nimic o tragedie.
Ea se uită la ibricul de ceai de pe aragaz. La fereastra aburită. La liniștea din casă.
— Nu pot, Victor.
— Cum adică nu poți?
— Nu mai sunt locul unde vii când ți se golește seara.
— Mara, exagerezi.
— Nu. Pentru prima dată nu exagerez deloc.
Închise și blocă numărul. Fără furie. Fără satisfacție. Doar cu sentimentul curat că a scos din casă un obiect stricat.
La câteva minute după aceea, Andrei bătu la ușă. Avea în brațe o pâine rotundă, încă fierbinte, și un buchețel de lavandă.
— M-am gândit că azi ai nevoie de o seară calmă — spuse el. — Fără întrebări multe.
Mara îl privi și simți cum i se umplu ochii de lacrimi.
— Știi ce mă sperie? Că totul e atât de simplu cu tine.
— Lucrurile bune nu sunt mereu ușoare — răspunse Andrei. — Dar nu trebuie să fie umilitoare.
După două luni, Andrei o duse într-o biserică mică reformată, veche, cu bănci din lemn închis și ferestre înguste. Îi arătă biblioteca, corul, camera unde copiii desenau după slujbă.
Apoi se opri lângă altar.
— Mara, trebuie să-ți spun ceva important. Sunt pastor. Viața mea nu e doar a mea. Am ales să slujesc lui Dumnezeu și oamenilor. Mult timp m-am rugat să întâlnesc o femeie care să înțeleagă că drumul meu nu e comod, dar poate fi luminos. Nu vreau să te atrag într-o poveste pe jumătate. Vreau adevăr.
Mara rămase nemișcată. Dintr-odată înțelese de unde venea lumina lui. Nu era doar bunătate. Era chemare.
Andrei scoase un inel simplu, de aur.
— Nu-ți promit o viață fără griji. Îți promit că nu voi fugi când va fi greu. Mara, vrei să fii soția mea?
Ea plângea. Dar nu ca atunci, pe bancă. Atunci plânsese pentru că pierduse o iluzie. Acum plângea pentru că găsise un drum.
— Da — șopti. — Da, Andrei.
Nunta lor nu fu mare. Câteva rude, câțiva prieteni, lumânări aprinse și un cântec care părea să urce până în tavanul vechi al bisericii. Când Andrei îi puse verigheta pe deget, Mara simți că nu a fost salvată de un bărbat. Simți că Dumnezeu îi întorsese spre ea oglinda și îi spusese: „Uite, și tu meriți iubire fără teamă.”
Seara, în casa lor mică, Mara deschise fereastra. Afară ploua încet peste Cluj. Andrei veni în spatele ei și o cuprinse de umeri.
— La ce te gândești, soția mea?
Mara zâmbi.
— La cât m-am temut că, dacă îl pierd pe Victor, rămân fără cer. Dar eu nu aveam cer lângă el. Aveam doar o fereastră închisă.
Andrei o sărută pe tâmplă.
Mara privi noaptea și simți ceva ce nu mai simțise de ani întregi: pace.
Cerul nu se prăbușise.
Se apropiase atât de mult, încât, pentru prima dată, părea că o ține în brațe.
