Doamna Elena din Brașov nu uitase niciodată ziua aceea de noiembrie.
Avea 61 de ani și ieșise de la spital cu o rețetă în mână și cu sufletul strâns. Soțul ei, Gheorghe, era internat după un infarct, iar medicul îi spusese să cumpere urgent câteva medicamente care nu se găseau în salon.
Elena a intrat în farmacie cu baticul ud de ploaie și cu portofelul strâns între degete. Când farmacista i-a spus prețul, femeia a rămas nemișcată.
Îi lipseau 87 de lei.
A început să caute prin buzunare, prin geantă, printr-o batistă veche în care ținea monede. În spatele ei se formase coadă. Cineva a oftat. Altul a spus încet:
— Dacă nu are bani, să lase pe altcineva.
Elena a simțit cum i se face rușine. Nu pentru sărăcie. Ci pentru neputință.
— Las antibioticul, — a spus ea cu glas stins. — Iau doar ce pot.
Atunci, un bărbat necunoscut, trecut de cincizeci de ani, cu o sacoșă de pâine în mână, a pus banii pe tejghea.
— Le ia pe toate, — a zis el. — Și vă rog să-i puneți și ceva pentru stomac. Medicamentele astea sunt grele.
Elena s-a întors spre el, încurcată.
— Domnule, nu pot primi…
— Ba puteți, — a răspuns el. — Când mama mea a fost bolnavă, o femeie necunoscută i-a cumpărat medicamente. Azi e rândul meu.
Nu i-a spus numele. Nu a așteptat mulțumiri. A ieșit în ploaie ca și cum făcuse cel mai firesc lucru din lume.
Gheorghe a trăit încă opt ani după ziua aceea. Iar Elena, ori de câte ori mergea la farmacie, lăsa câțiva lei în plus la casă și spunea:
— Pentru cineva căruia îi lipsesc exact când are mai mare nevoie.
Uneori, un străin nu-ți schimbă viața cu vorbe mari. Ci cu 87 de lei și o inimă care știe ce înseamnă durerea.
