Nu pleci la înmormântarea mamei tale. Am nevoie de mașină — a spus Radu, fără să ridice tonul, fără să se uite măcar bine la ea. Ca și cum ar fi anunțat că s-a terminat pâinea. Ca și cum moartea unei mame putea fi pusă pe pauză până dimineață.
Irina rămăsese în bucătărie cu telefonul lipit de piept. Mătușa Lidia vorbise puțin, cu vocea aceea seacă a oamenilor care au plâns deja pe dinăuntru și nu mai au putere pentru sunete.
— Irinuță, mama ta s-a dus acum o oră. A adormit liniștit. A întrebat ieri de tine.
Ieri.
Cuvântul o tăiase ca o lamă. Ieri se gândise să sune la Bistrița, dar Radu venise nervos de la serviciu, apoi soacra sunase de două ori să întrebe dacă el nu uită s-o ducă sâmbătă la sora ei, la Turda. Irina amânase. „Sun mâine”, își spusese. Mâine nu mai avea cui.
Radu stătea în sufragerie, pe canapea, cu televizorul mergând încet. Pe masă avea o farfurie cu coji de mandarine și telefonul. Nici nu s-a întors când ea a apărut în prag.
— Radu… a murit mama.
El a ridicat ochii pentru o clipă, apoi i-a coborât iar pe ecran.
— Îmi pare rău.
Atât. Două cuvinte subțiri, fără brațe, fără căldură, fără om în ele.
— Trebuie să plec acum. Până la Bistrița fac două ore. Dă-mi cheile de la mașină.
Atunci s-a uitat la ea cu adevărat. Nu pentru că înțelesese durerea, ci pentru că auzise „mașină”.
— Nu. Îmi trebuie mie. I-am promis mamei că o duc la tanti Viorica, la Turda. Știi bine, vorbește despre asta de o săptămână.
Irina a rămas nemișcată.
— Tu ai auzit ce ți-am spus?
— Am auzit. Dar mama ta… Irina, iartă-mă că spun asta, dar ea nu mai pleacă nicăieri. A mea e vie și mă așteaptă. Tu poți merge dimineață cu autocarul.
Pentru câteva secunde, nu a simțit nimic. Nici furie, nici lacrimi. Doar un gol mare, curat, ca după ce se sparge un geam și rămâne frigul în casă.
A intrat în sufragerie și s-a așezat în fața televizorului. Radu a oftat.
— Te rog să te gândești foarte bine — a spus ea încet. — Îți dau ocazia să răspunzi din nou. O singură dată.
— Nu începe cu drama. Înmormântarea nu e în seara asta. Mâine ajungi. Se ocupă mătușa ta, vecinii, cine trebuie.
— Mama mea a murit.
— Știu.
— A ta merge în vizită la cafea.
— Nu exagera. Și mama mea e bătrână. Așteaptă. I-am promis.
Irina l-a privit lung. În spatele lui, pe perete, era fotografia de la cununia lor civilă. Ea purta o rochie crem, el o ținea de umăr și zâmbea sigur pe el. Atunci i se păruse protecție. Acum vedea altceva: posesie.
În doisprezece ani, Radu învățase s-o facă să cedeze fără să pară că o obligă. „Lasă de la tine, că ești mai calmă.” „Nu te pune cu mama, e în vârstă.” „Tu ai salariu mai bun, plătește tu luna asta întreținerea.” Apartamentul era al Irinei, cumpărat înainte de căsătorie, cu banii strânși de părinții ei. Mașina era tot pe numele ei. Dar în casă, Radu se purta ca un stăpân care-i permitea să locuiască acolo.
— Îți cer cheile — a spus ea. — Acum.
— Nu.
Un cuvânt. Atât a trebuit ca în Irina să se rupă firul acela vechi, cusut ani la rând cu răbdare, rușine și speranța că poate, într-o zi, el va înțelege.
— Bine — a spus ea.
Radu s-a relaxat.
— Vezi? Se poate discuta omenește.
Dar ea nu mai discuta. Ea termina.
S-a dus pe hol, a deschis sertarul de sus al comodei și a scos mapa albastră cu acte. Cartea apartamentului, talonul mașinii, polița, actele bancare, pașaportul. Le-a pus în geantă cu gesturi precise. A luat ambele rânduri de chei din bolul de ceramică.
— Unde te duci? — a strigat Radu.
— Să-mi iau rămas-bun de la mama.
El a venit după ea desculț, cu telecomanda în mână.
— Irina, ți-am spus că mașina îmi trebuie mie!
Ea a deschis ușa, apoi s-a întors.
— Mașina e a mea. Apartamentul e al meu. Când mă întorc, yala va fi schimbată. Lucrurile tale vor fi puse în saci, la ușă. Le iei singur sau o rogi pe mama ta să te ajute.
— Ai înnebunit?
— Nu. M-am trezit.
A coborât scările fără să aștepte liftul. Afară era frig, iar Clujul părea ud și obosit sub luminile de seară. În mașină, mâinile îi tremurau atât de tare, încât a stat câteva minute fără să pornească motorul. Apoi telefonul a început să sune. Radu. Soacra. Radu. Iar Radu.
Mesajele veneau unul după altul.
„Nu face circ.”
„Mama plânge.”
„O să regreți.”
„Nu se aruncă o căsnicie pentru o mașină.”
Irina a citit ultimul mesaj și a izbucnit într-un râs scurt, stricat, care s-a transformat imediat în plâns. Nu era pentru mașină. Nici măcar numai pentru mama. Plângea pentru toate dățile când își înghițise cuvintele ca să nu strice liniștea din casă. Pentru toate serile în care adormise lângă un om și se simțise mai singură decât într-o gară pustie.
La Bistrița, casa mamei avea perdelele trase. Mătușa Lidia i-a deschis și a luat-o în brațe fără să întrebe nimic. În camera mică, mama ei părea că doarme. Pe noptieră era o icoană, ochelarii, o batistă împăturită și o fotografie veche cu Irina în uniformă de școală.
Irina s-a așezat lângă pat și a luat mâna rece a mamei.
— Iartă-mă, mamă. Iartă-mă că ți-am spus mereu că sunt bine.
Atunci a plâns cu adevărat. Cu umerii zguduiți, cu fruntea lipită de cearșaful alb, ca un copil care a ajuns prea târziu acasă.
Înmormântarea a fost într-o dimineață cu ceață. Au venit vecinele de pe scară, fostele colege de la bibliotecă, femeia de la magazinul din colț. Fiecare avea câte o poveste: cum mama Irinei le adusese supă când fuseseră bolnave, cum le împrumutase bani fără să ceară înapoi, cum spusese mereu o vorbă bună exact când trebuia.
Când sicriul a fost coborât, mătușa Lidia i-a șoptit:
— Maică-ta nu te-ar fi vrut în genunchi lângă un om care nu te vede.
Irina s-a întors la Cluj după trei zile. Radu era în apartament. Nu plecase. Își făcuse curaj din obișnuința ei de a ierta.
— Hai să vorbim — a spus. — Am fost nervos. Tu ai fost sensibilă. S-a întâmplat.
— Nu s-a întâmplat, Radu. Te-ai arătat.
El a început să ridice vocea. A spus că nu poate fi dat afară din „casa lor”. A spus că lumea va râde. A spus că soția trebuie să fie lângă bărbat, nu împotriva lui. Irina a sunat la lăcătuș. Apoi la fratele mătușii, care a venit cu o dubă. Până seara, hainele lui erau în cutii.
Soacra a apărut în prag, cu fața strânsă de supărare.
— Mi-ai distrus băiatul.
Irina a privit-o cu o oboseală calmă.
— Nu. L-am lăsat acolo unde a ales singur să stea.
În noaptea aceea, apartamentul a fost tăcut. Nu pustiu. Tăcut. Irina a făcut ceai de tei, a aprins veioza și a scos din geantă batista mamei. Pe colț era brodată o literă mică: M.
A dus-o la obraz și, pentru prima dată după mulți ani, a simțit că durerea nu o rupe în două, ci o curăță de frică.
A doua zi, pe masa din bucătărie, a găsit un bilet vechi printre actele aduse de la Bistrița. Era scrisul mamei: „Fata mea, să nu rămâi niciodată acolo unde trebuie să cerșești omenie.”
Irina a citit rândul acela de zeci de ori. A plâns, apoi a zâmbit printre lacrimi.
În ziua în care și-a pierdut mama, a crezut că rămâne fără rădăcini. Dar mama, chiar plecată, îi lăsase ceva mai puternic decât o casă, decât o mașină, decât un nume pe ușă. Îi lăsase curajul de a nu mai fi mică în propria viață. Iar Irina, cu inima sfâșiată și mâinile încă tremurând, a închis ușa după trecut și a înțeles că uneori cea mai grea despărțire nu este de omul care moare, ci de omul lângă care ai încetat să mai trăiești.
