A plecat cu valiza făcută de mâna lui.
Asta m-a durut aproape mai tare decât plecarea. Douăzeci și trei de ani, Mircea nu știa unde își ține cămășile, mă striga din baie pentru prosop, din dormitor pentru șosete, din bucătărie pentru sare. Iar în seara aceea își aranja hainele cu o grijă rece, de parcă nu împacheta lucruri, ci o viață întreagă.
Stăteam în prag, cu un prosop de bucătărie în mâini. În cuptor se răcea o tavă cu ardei umpluți. Pe masă erau două farfurii. Una avea să rămână neatinsă.
— Elena, te rog, fără circ, a spus el. — Suntem oameni maturi.
Oameni maturi. Ce cuvinte curate pentru o trădare murdară.
Aveam patruzeci și opt de ani. Mircea trecuse de cincizeci. Ea, Larisa, avea treizeci fără doi, păr lung, râs ușor și un birou lângă al lui, într-o firmă din Cluj unde toți știau înaintea mea.
— La ea pleci?
Nu s-a întors. A tras fermoarul valizei.
— Plec la viața mea, Elena. M-am săturat să simt că îmbătrânesc lângă tine. Tu ești bună, nu zic. Dar parcă totul s-a terminat. Serviciu, piață, mâncare, medicamente pentru maică-mea, facturi. Eu mai vreau să trăiesc.
M-am uitat în cameră. La perdelele spălate de mine. La dulapul cumpărat în rate. La fotografia de la mare, unde zâmbeam amândoi, încă tineri, cu nisip pe picioare și vise multe.
— Și eu?
Mircea a ridicat din umeri, aproape generos.
— Apartamentul rămâne. Nu sunt chiar fără inimă. Tu stai aici, liniștită. Îți vezi de ale tale. La vârsta ta… omul se mai așază. Își trăiește restul.
Își trăiește restul.
Așa m-a îngropat de vie. Nu cu ură. Nu cu țipete. Cu o frază spusă pe un ton obosit, ca și cum viața mea devenise o cameră închisă în care puteam să aștept cuminte sfârșitul.
N-am plâns atunci. N-am strigat. N-am aruncat după el cu nimic. Doar am simțit că în mine se rupe o sfoară veche, întinsă de prea mult timp.
A plecat. Ușa s-a închis. În apartament mirosea a ardei umpluți și a sfârșit.
În primele luni am mers prin viață ca prin ceață. Dimineața îmi puneam rujul, fiindcă lucram la recepția unei clinici stomatologice și trebuia să zâmbesc. Seara mă întorceam acasă și mă așezam pe marginea patului, incapabilă să-mi scot pantofii.
Telefonul suna uneori.
— Ce faci? întreba Mircea.
— Bine.
— Mă bucur. Să nu crezi că vreau să-ți fie rău.
Ce grijuliu era. Îmi luase anii, încrederea, banii puși deoparte și încă se temea să nu-mi fie rău.
Apoi au început să vină surprizele. Un credit semnat împreună, despre care el îmi spusese că e aproape achitat. Economiile mutate. Promisiuni care nu mai valorau nimic. Larisa posta fotografii cu el la Brașov, la Sinaia, la Istanbul. El zâmbea larg, cu o cămașă pe care o călcasem eu ultima dată.
Într-o sâmbătă, am căzut pe scaun în bucătărie și am spus cu voce tare:
— Dacă tot m-ai lăsat să-mi trăiesc restul, Mircea, o să vezi tu ce rest frumos fac din el.
Nu știu de unde mi-a venit puterea. Poate din rușine. Poate din furie. Poate din faptul că, după ce pierzi omul pe care l-ai pus în centrul lumii tale, descoperi că lumea nu s-a prăbușit, doar s-a mutat centrul.
Am început cu dulcețuri. Rețetele erau de la mama. Vișine, nuci verzi, prune cu scorțișoară. Le făceam noaptea, după serviciu. Le duceam la târguri mici, la marginea orașului. La început îmi tremurau mâinile când spuneam prețul. Apoi am prins curaj.
O clientă mi-a zis:
— Doamnă Elena, dumneavoastră nu vindeți dulceață. Vindeți amintiri.
Așa s-a născut „Cămara Elenei”.
După doi ani, am vândut apartamentul din cartierul vechi și am cumpărat o casă modestă la marginea Turdei, cu curte, prun bătrân și o bucătărie mare. Prietenele mi-au spus că sunt nebună.
— Singură, la casa aia? Ce-ți trebuie?
— Spațiu, am răspuns.
Nu le-am spus că aveam nevoie de spațiu ca să respir fără să cer voie.
Casa era rece, coșcovită, cu dușumea care scârțâia. Am zugrăvit-o încet. Am pus rafturi. Am făcut atelier în fosta magazie. Am angajat o vecină rămasă văduvă și apoi pe nepoata ei. În fiecare toamnă fierbeam prune în cazan și râdeam până ne dureau obrajii.
La cincizeci și trei de ani, aveam comenzi pentru nunți, botezuri, coșuri cadou. Aveam dureri de spate, dar și bani în cont. Aveam seri singure, dar nu mai aveam singurătatea aceea care te umilește.
Într-o zi de aprilie, când liliacul înflorise lângă poartă, Mircea a apărut.
Stătea afară, cu o geacă prea subțire și fața trasă. L-am recunoscut imediat și totuși mi s-a părut un străin. Bărbatul care plecase cândva din casa mea cu aerul unui învingător se întorsese ca cineva care nu mai știe la ce ușă să bată.
— Elena, putem vorbi?
L-am poftit în curte. Nu în casă. Casa mea nu era muzeu pentru regretele lui.
S-a uitat la rafturile cu borcane, la etichetele scrise frumos, la florile din ghivece.
— Ai făcut ceva aici.
— Da.
A înghițit în sec.
— Larisa a plecat. A zis că nu poate să-și piardă tinerețea cu un bărbat obosit. Firma merge prost. Am avut și probleme cu inima. Copiii sunt reci cu mine. Știu că merit.
Tăceam.
— M-am gândit mult la tine. La cât ai dus. La cât am luat de-a gata.
Apoi a spus:
— Poate nu e prea târziu pentru noi.
Am simțit cum trecutul îmi bate o clipă în piept. Mircea tânăr, aducându-mi flori de câmp. Mircea ținându-mă de mână la maternitate. Mircea dormind pe scaun când am avut febră. Da, existase și acel Mircea. Dar omul din fața mea nu cerea dragoste. Cerea adăpost.
— Pentru noi a fost prea târziu în seara în care m-ai lăsat să-mi trăiesc restul, i-am spus. Doar că eu atunci nu știam că restul meu va fi mai viu decât toată viața mea cu tine.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Nu mă poți ierta?
— Te-am iertat, Mircea. De aceea pot să-ți spun nu fără să tremur.
I-am dat un pachet cu dulceață de prune. Nu știu de ce. Poate pentru că unele femei rămân bune chiar și după ce viața le învață să fie tari.
La poartă s-a întors.
— Elena, ai întinerit.
Am zâmbit.
— Nu. Doar am scos de pe mine viața care mă îmbătrânea.
După ce a plecat, am intrat în bucătărie. În oale fierbea dulceața de vișine, geamul era aburit, iar pe pervaz stătea o floare roșie, primită de la o clientă. M-am sprijinit de masă și am plâns. Nu după el. Nu după noi. Am plâns pentru femeia care rămăsese cândva cu prosopul în mână și crezuse că acolo se termină tot.
Dacă aș putea, m-aș întoarce la ea, aș lua-o de umeri și i-aș spune: „Nu plânge de frică. Plângi cât ai nevoie, apoi ridică-te. Bărbatul care te-a numit sfârșit tocmai ți-a deschis ușa începutului.”
Iar eu, Elena, la cincizeci și trei de ani, nu-mi trăiam restul.
Îmi trăiam, în sfârșit, viața.
