Când Elena din Brașov le-a spus vecinelor că se mărită, una dintre ele a scăpat sacoșa din mână.
— La vârsta ta, dragă?
Elena a zâmbit, dar în suflet i s-a strâns ceva. Avea 58 de ani, doi copii mari, un divorț dureros în urmă și destule nopți în care plânsese cu televizorul aprins, doar ca să nu audă liniștea din apartament.
Fostul soț plecase cu o femeie mai tânără. Nu i-a luat doar liniștea. I-a luat și încrederea că mai poate fi privită cu drag.
Ani de zile Elena nu și-a mai cumpărat rochii. Nu s-a mai dat cu ruj. Spunea tuturor:
— Mie nu-mi mai trebuie nimic. Important e să fie copiii bine.
Dar inima nu îmbătrânește la comandă.
Pe Mircea l-a întâlnit într-o dimineață de toamnă, în piața de lângă Astra. Ea cumpăra mere pentru plăcintă, el căuta nuci. Vânzătoarea a glumit:
— Luați împreună, că se potrivesc la desert.
Au râs amândoi. Apoi au mai stat la vorbă. Mircea era văduv, fost profesor de istorie. Vorbea calm, cu o blândețe care nu cerea nimic și nu grăbea nimic.
Au început să se vadă la cafea. Apoi la plimbări prin centrul vechi. El îi aducea flori simple, nu buchete scumpe. Ea îi făcea cozonac. Și, încet, Elena a început să se uite din nou în oglindă fără să se judece.
Când fiica ei a aflat, a izbucnit:
— Mamă, nu te face de râs. Ce nuntă la aproape 60 de ani?
Atunci Elena a tăcut. Dar seara, Mircea a găsit-o plângând.
— Dacă vrei, renunțăm, — a spus el.
Elena l-a privit printre lacrimi.
— Nu. Toată viața am renunțat la mine. De data asta nu mai renunț.
La nuntă, fiica a venit ultima. A stat în spate, cu ochii roșii. Când și-a văzut mama dansând încet cu Mircea, a înțeles ceva: Elena nu se făcea de râs. Elena se întorcea la viață.
După cincizeci de ani, iubirea nu mai vine cu promisiuni mari. Vine cu o mână caldă, cu răbdare și cu cineva care îți spune seara:
— Ai obosit? Stai jos, fac eu ceaiul.
Și poate că acesta este cel mai frumos început.
Voi ce credeți? E prea târziu pentru iubire după cincizeci de ani?
