Maria Dobrescu curăță știuleții de porumb pe prispă, sub un cer care la ora șapte seara încă arde pielea la 38 de grade. Îi lasă să cadă unul câte unul în găleata de tablă: pentru porumbul fiert pe care îl vinde sâmbăta în piața din Alexandria, alături de ardeiul iute și pătrunjelul de pe cei două mii de metri de teren, la un sfert de ceas de centrul orașului. De când i-a murit soțul, în 2019, ea e cea care hotărăște când se deschide stăvilarul canalului de irigații, când se vinde și cât se pune la o parte pentru rata tractorului.
Telefonul vibrează pe masa de plastic. Este nepotul ei, cel care studiază agronomie la Universitatea din Craiova.
—Bunico, am dat drumul la televizor. Zic că-i secetă în Australia, în nordul Africii, prin părți din Spania. Dacă se usucă și la noi?
Maria nu răspunde pe loc. Curăță mătasea de porumb dintre degete, o scutură în găleata de gunoi, se șterge pe mâini de șorț.
—Măi băiete, de douăzeci și doi de ani mă uit la cer înainte să mă rog. Și n-am văzut niciodată să se usuce totul deodată. Ceva mai oprește.
—Ne-a arătat un profesor la curs o hartă cu asta —spune nepotul, și ea îl aude foșnind niște hârtii la celălalt capăt al liniei—. Că marea de acolo, din Pacific, când se încălzește într-o parte, usucă un loc și umple de ploi altul. De-asta la noi, chiar și-n anii răi, mai pică o ploaie la timp, de nu se usucă chiar tot.
—Asta o știu și eu, măi băiete, fără hartă. Numai că tu îi pui nume la ce vezi la curs, și eu îi pun ani de-ai mei.
Două săptămâni mai târziu, prețul ardeiului iute crește cu cincisprezece bani pe kilogram pentru că producătorii din sudul Olteniei raportează pierderi din cauza lipsei de ploaie. Un angrosist din București —din cei care au camion frigorific pentru restaurante și fast-food-uri— o sună pe Maria și îi oferă să-i cumpere toată recolta din octombrie în avans, înainte ca prețul să mai crească.
În noaptea aceea Maria nu doarme bine. Se așază la masa din bucătărie cu plicul maro în care ține de unsprezece ani banii puși deoparte pentru tractor, un Belarus la care încă plătește rate la banca din Alexandria. Scoate bancnotele, le numără, le pune înapoi. Dacă semnează cu angrosistul acum, își asigură un preț bun și sigur. Dacă așteaptă să se coacă ardeiul, poate câștiga mai mult —sau se poate ca apa din canal să nu-i ajungă, să vină boala înainte de vreme, să rămână fără nimic de vândut în octombrie și fără banii pe care aproape îi are compleți pentru tractor. Trece cifrele pe un șervet de trei ori, taie numere, adună din nou. Pe fereastră, canalul de irigații se vede mai jos decât toată vara; săptămâna asta a trebuit să se înțeleagă cu trei vecini să scoată apă doar de trei ori, nu de cinci.
Dimineața îl sună pe angrosist și-i spune nu.
—Dacă apa din canal îmi ajunge pentru tot terenul, vând tot terenul. Nu-ți vând ce încă n-a crescut.
Angrosistul insistă: că alți producători au semnat deja, că piața e agitată din cauza secetei din mai multe țări deodată, că e bine să-și asigure prețul acum, înainte să fie prea târziu.
—Ascultă —îi spune Maria, în picioare lângă Dacia Duster din 2008, cu cheile încleștate în pumn—, de douăzeci și doi de ani văd că atunci când se usucă acolo, aici plouă, și când se usucă aici, acolo plouă. Nu e vrăjitorie. E apa care se mișcă. Eu nu-ți vând ardeiul meu pe frica altuia.
Închide telefonul. Rămâne o clipă cu mâna pe clanța portierei, nesigură dacă a făcut bine.
Jumătatea lui august trece fără nicio ploaie. Canalul scade încă o palmă, apoi încă una. Rândul de ardei de la marginea terenului, cel mai expus la soare, începe să se zbârcească pe tulpină, și Maria taie fructele arse și le aruncă în lădița pentru porci, socotind pe tăcute cât din recoltă ar mai fi pierdut dacă ploaia mai întârzia o săptămână. Rata la tractor cade pe douăzeci și opt septembrie, iar plicul maro n-are decât două treimi din sumă.
Furtuna vine în noaptea de nouă spre zece septembrie, de la Marea Neagră, și lasă aproape cincizeci de milimetri în zonă —dar nu înainte ca Maria să fi pierdut deja rândul de la margine și un sfert din pătrunjel, ofilit de arșiță cu o săptămână înainte. Canalul crește, suficient pentru restul terenului, nu pentru tot. În octombrie recoltează ce a mai rămas: treizeci și două de lădițe, nu patruzeci cum calculase în iulie, și le duce la piața din Alexandria. Vinde fiecare lădiță cu douăzeci de lei mai mult decât îi oferise angrosistul din București.
În noaptea aceea numără banii de două ori pe masa din bucătărie —șapte mii două sute de lei— și îi pune în plicul maro. Nu-i ajung pentru rata din septembrie; va trebui să vorbească cu banca să-i prelungească termenul cu o lună, cu dobânda care vine pe urmă.
Sâmbăta următoare, în piață, nepotul ei vine cu caietul de facultate și se așază pe un scaun pliant lângă tarabă, să noteze cifrele vânzărilor pentru proiectul lui de licență. Maria cântărește o legătură de pătrunjel pe cântarul vechi, cu arcul ruginit la bază, și îi spune prețul unei femei care așteaptă cu plasa goală. Pe bucata de carton de la marginea tarabei, scrisă cu markerul ei, cifra prețului e ștearsă de două ori și rescrisă, pentru că s-a schimbat de trei ori în ultima lună. Nepotul ridică ochii din caiet, îi privește mâinile care împachetează ardeiul în hârtie de ziar, apoi scrie mai departe, fără să spună nimic, numărul lădițelor rămase la capătul tarabei: nouă.
