În prima săptămână a lunii octombrie, dr. Ana Dobrescu, biolog și specialistă în fauna sălbatică la Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate, a telefonat redactorului secției locale a ziarului "Monitorul de Tulcea" și i-a povestit despre ceva ce văzuse cu ochii ei și nu reușea să explice.
Lucrează de doisprezece ani în domeniu, face recensăminte de căprioare și cerbi în Munții Măcinului, și niciodată nu mai dăduse de așa ceva: o lupoaică singuratică și un urs brun tânăr — același urs care fugise cu vreo două luni în urmă dintr-un centru de reabilitare de la ferma "Valea Ursului" din apropiere de Zărnești — fuseseră văzuți mergând unul lângă altul timp de o săptămână întreagă, pe valea de sub vârful Țuțuiatu.
Ursul, poreclit de administratorii fermei "Moșu", avea pe atunci aproximativ un an și jumătate și cântărea aproape o sută douăzeci de kilograme. Fugise când gardul electric se prăbușise într-o furtună puternică, iar căutările au durat trei săptămâni, fără succes. Lupoaica — care nu avea nume oficial, doar un număr de microcip: 4471 — se separase de haita ei în iarna trecută, probabil după ce fratele ei fusese ucis de o cauciucă pe șoseaua către Hamcearca.
Ana i-a văzut prima dată marți la amiază, de la vreo două sute de metri, cu un binoclu vechi, cadou de la tatăl ei. Stătea pe o stâncă neagră, lângă o băltoacă rămasă din prima ploaie de toamnă, și n-a mișcat jumătate de oră, de teamă că vântul îi duce mirosul până la ei.
Ursul mânca un cadavru de căprioară găsit pe albia pârâului. Lupoaica s-a apropiat cu pași mici, nu a fugit, nu a mârâit. S-a așezat la câțiva metri distanță, a așteptat. Ursul a ridicat capul, a privit-o — nu mai mult de două secunde — și a continuat să mănânce. După un timp, a împins pur și simplu o bucată din cadavru spre ea cu laba din față. Ea s-a apropiat, a luat bucata și a mâncat fără grabă, fără să se mai uite în urmă.
Ana a notat în raportul ei, pe care până astăzi nu l-a depus oficial la agenție pentru că voia să mai verifice câteva observații înainte de a scrie ceva ce ar fi putut suna "neștiințific": "Dacă ar fi fost un singur caz, aș fi scris că e o coincidență. Dar s-a repetat de șapte ori în șapte zile."
A doua zi l-a adus pe partenerul ei, Victor, care lucrează ca fotograf de natură liber-profesionist și lucrează mai ales pentru reviste germane și austriece. Victor a adus un teleobiectiv de 600 de milimetri, echipament închiriat cu șapte sute de lei pe săptămână de la o firmă din Constanța, și timp de nouă zile au stat împreună, uneori în nopți reci când temperatura scăzuse deja la opt grade, într-o ascunzătoare camuflată împrumutată de la un vecin din sat.
Fotografiile făcute de Victor — una dintre ele îl arată pe urs dormind pe o parte, cu lupoaica lipită de spatele lui, coada ei atingându-i laba — au apărut într-un reportaj din revista germană "Der Spiegel" la finalul acelei luni, apoi au fost cumpărate pentru publicare și de o revistă românească. Imaginile au circulat pe rețelele de socializare din țară și au ajuns și la o emisiune de pe TVR.
Dar ce n-a fost scris în nicio relatare e ce s-a întâmplat în a noua zi.
Ana stătea atunci mai aproape decât de obicei, la vreo sută de metri, pentru că vântul se întorsese și nu-i mai ducea mirosul spre ei. A auzit focuri de armă — două, îndepărtate, din direcția satului Greci. Mai puțin de două minute mai târziu, două ATV-uri conduse de braconieri — cineva care căuta mistreți în zona unde vânătoarea e complet interzisă din cauza proximității ariei protejate — au trecut în viteză prin vale.
Lupoaica a sărit și a dispărut printre stânci într-o clipă. Ursul n-a reușit să fugă la fel de rapid. Unul dintre braconieri a ridicat arma. Ana a strigat — n-a plănuit asta, pur și simplu s-a întâmplat — și a sărit din locul ei de ascundere, a alergat spre ei fluturând din brațe, riscându-se fără să se gândească de două ori. Braconierii, care nu se așteptau la vreun martor, s-au panicat și au fugit fără să tragă.
Ursul a rămas în viață. A dispărut printre copaci un minut mai târziu și de atunci n-a mai fost văzut în zonă — o echipă a agenției l-a localizat, trei săptămâni mai târziu, șaptezeci de kilometri mai la nord, lângă frontiera cu Ucraina, fără niciun semn al lupoaicei.
Lupoaica s-a întors o singură dată în același loc, două zile mai târziu. Ana a văzut-o stând nemișcată un minut întreg exact în locul unde ursul mâncase prima dată, privind în jur, așteptând ceva ce n-a mai venit. Apoi s-a întors și a luat-o spre Dobrogea de nord, și n-a mai apărut.
Ce a făcut Ana în săptămâna următoare n-a fost din impuls emoțional. A scris un raport de patru pagini, de această dată oficial, cu coordonate GPS exacte, documentarea orelor și fotografia făcută de Victor cu ATV-urile fugind — numerele de înmatriculare vizibile clar în colțul imaginii. L-a depus la departamentul de control al agenției din Tulcea și a trimis o copie și la poliția din Măcin.
Trei luni mai târziu a venit o scrisoare oficială: unul dintre cei doi braconieri, un locuitor din Greci al cărui nume n-a fost făcut public, a fost acuzat de braconaj în arie protejată și amendat cu suma de douăzeci și una de mii de lei, cu interdicție de acces în zonă pentru trei ani. Ferma "Valea Ursului", de unde fugise ursul inițial, a fost obligată să prezinte autorizație valabilă și să renoveze centrul de reabilitare cu un cost de o sută optzeci de mii de lei, sau să închidă secția care ține urși — au ales să plătească.
Ana ține și acum fotografia cu lupoaica stând singură în locul unde mâncase ursul, atârnată în birourișul ei de la stația de teren din Măcin. Nu-i spune prietenie, nu-i spune dragoste. Îi spune "șapte zile care n-ar fi trebuit să se întâmple, și totuși s-au întâmplat". Luna trecută a venit un raport GPS de la microcipul implantat în urs — încă activ — care arată că se deplasează în fiecare săptămână între aceeași vale din Munții Măcinului și frontiera de nord, un traseu circular, ca și cum ar verifica mereu dacă mai e ceva acolo.
