Mă cheamă Radu Stănescu, am cincizeci și trei de ani și lucrez ca administrator la un bloc din Drumul Taberei, în București. Vă scriu asta pentru că vreau să înțelegeți cine eram eu înainte de ieri și cine am rămas după.
Soacra mea, Verginica, a adus câinele ăsta, un ciobănesc de Bucovina pe nume Hudo, acum doisprezece ani, când a venit să stea cu noi câteva luni "până se aranjează cu actele la casa din Vatra Dornei". Nu s-a mai aranjat niciodată, iar Hudo a rămas. Eu, sincer, nu voiam un câine în apartament. Aveam covorul ăla persan de la nuntă, aveam program de la opt la șase, nu aveam chef de blană pe canapea. Dar Verginica mi-a pus odată o farfurie cu sarmale în față și mi-a zis: "Radule, câinele ăsta e singurul care nu mă judecă pentru că am venit cu o valiză și am rămas doisprezece ani." Am tăcut și am mâncat sarmalele.
Ce n-a văzut nimeni, pentru că eu nu povestesc din astea la bloc, e cât de mult m-am atașat eu, bărbatul care nu voia câine. Hudo mă aștepta la ușă când veneam de la ședințele alea infernale cu asociația de proprietari, unde lumea se ceartă pe apometre până la unsprezece noaptea. Avea un fel al lui de a-și pune capul pe genunchiul meu exact când eram sătul de toată lumea. Nu i-am spus asta nimănui, nici nevestei mele, Oana. Mi se părea o prostie să recunosc că un câine mă ținea mai echilibrat decât orice terapie.
Acum trei luni, Hudo a început să șchiopăteze. Veterinara de pe strada Brașov, doamna doctor Pavel, ne-a spus clar: displazie de șold avansată, artroză, și o tumoare pe splină care nu se mai opera la vârsta lui. I-am dat tramadol, i-am pus saltea ortopedică, l-am dus de două ori pe săptămână la hidroterapie la o clinică din Pipera, cu taxiul, pentru că nu mai urca în mașină singur. Am cheltuit vreo nouă mii de lei în trei luni, bani pe care Oana i-a scos din economiile pentru vacanța de vară, fără să zică o vorbă de reproș, deși știam amândoi ce înseamnă suma aia.
Soacra mea e cea care l-a crescut, dar eu sunt cel care l-a dus la fiecare control, eu sunt cel care s-a trezit la trei noaptea să-l întoarcă pe partea cealaltă, pentru că nu mai putea singur. Și tot eu am fost cel care, acum o săptămână, l-a auzit gemând ore întregi, căutând o poziție care să nu-l doară, fără s-o găsească niciodată. Verginica dormea în camera ei, surdă de-un ureche, și nu auzea nimic. Eu auzeam tot.
Atunci am luat decizia, nu ea. M-am dus dimineața la doamna doctor Pavel și i-am spus că vreau să-l las să plece fără chin. Soacră-mea a plâns două zile, m-a acuzat că "mă grăbesc", că "mai rezistă el", dar eu i-am zis: nu mai rezist eu să-l văd așa.
Ieri l-am luat pe Hudo cu mașina, un Dacia Duster vechi de nouă ani, plin de păr de câine pe bancheta din spate oricât aș fi aspirat-o, și am plecat spre Lacul Bâlea. Știu că nu-i Dolomiții, dar pentru noi doi a fost tot muntele nostru. Am mers pe serpentine, geamul lăsat un pic, Hudo cu botul în vânt ca-n tinerețe, deși acum tremura din picioarele din spate când cobora din mașină. Ne-am oprit la un chioșc unde am luat un ceai de la un moș cu șapcă FC Steaua, și am stat pe un buștean, eu cu ceaiul meu, el cu capul pe genunchiul meu, uitându-ne la apa aia verde-smarald care nu se grăbește nicăieri.
La un moment dat, Verginica, care venise cu noi tăcută tot drumul, a scos din poșetă un covrig vechi, uscat, din cei pe care Hudo îi fura mereu de pe masă când era pui, și i l-a întins. Hudo n-a mai avut putere să-l mănânce, dar l-a mirosit mult, cu ochii închiși. Nimeni n-a zis nimic. A fost singurul moment din toată ziua în care și eu, și ea, am plâns în același timp, fără să ne uităm unul la altul.
Doamna doctor Pavel a venit la noi acasă seara, nu la cabinet, pentru că așa am cerut eu, ca Hudo să plece din locul unde a trăit, nu de pe o masă rece de inox. L-am ținut eu în brațe, nu Verginica, pentru că eu fusesem lângă el la trei noaptea, eu știam greutatea lui exactă pe piept. I-am spus la ureche că a fost un câine bun, că nimeni n-o să mai latre așa la poștaș, și că mie îmi pare rău că n-am recunoscut mai devreme, cât de mult conta pentru mine.
A adormit cu capul în palma mea.
Astăzi dimineață am luat sertarul lui cu jucării — o minge roasă, o pătură cu pete de ciocolată de acum opt ani, o zgardă ruptă — și, în loc să le arunc sau să le țin pe post de relicve pe hol, m-am dus la asociația "Patrupede fără stăpân" de pe strada Vulturilor și le-am donat, împreună cu sacii de hrană pe care-i mai aveam, vreo cincizeci de kilograme, și cu banii rămași de la hidroterapie, aproape șapte sute de lei. Le-am lăsat și saltea ortopedică, pentru un alt câine bătrân care n-o să mai doarmă pe podea.
Verginica m-a sunat când m-a văzut plecând cu portbagajul plin, speriată că arunc amintirile lui Hudo ca pe un gunoi. I-am explicat unde m-am dus și de ce. A tăcut la telefon vreo zece secunde, apoi mi-a zis doar: "Bine ai făcut, Radule." Prima dată în doisprezece ani când mi-a spus așa ceva fără nicio înțepătură în glas.
