Mă chem Andrei Pălan, am treizeci și opt de ani și, de doi ani, sunt chiriaș în propria mea viață. Așa simt, oricum. Casa din Pitești, de pe strada Negru Vodă, a fost a mamei soacrei mele, Doamna Corina, înainte să fie a noastră — a mea și a Ilonei. Și cred că n-a încetat niciodată, în mintea ei, să fie a ei.
Noi ne-am mutat acolo în 2023, după ce părinții Ilonei s-au retras la o căsuță din Curtea de Argeș. Ne-au lăsat casa "ca să ne ajute", cum spunea Corina la nunta surorii mele, cu un pahar de vișinată în mână. Numai că ajutorul ăsta a venit cu o cheie de rezervă pe care n-a predat-o niciodată și cu obiceiul de a suna la interfon fără să anunțe, de obicei sâmbăta, exact când eu încă dormeam cu o cafea pe noptieră, răcită.
Chihuahua noastră, Bijuu, a fătat patru pui în luna mai. Corina a zis, în prima zi, că "animalul ăsta mic n-o să se descurce, trebuia să-i dăm puii la un veterinar." Eu n-am zis nimic. Am rămas cu ochii pe tigaia de pe aragaz, pentru că știam că orice vorbă ar fi fost combustibil.
Dar Bijuu s-a descurcat. Mai bine decât am crezut eu însumi, mai bine decât oricine din casa aia s-a așteptat.
Nopțile dormeam puțin, pentru că auzeam prin perete cum se mișca în coș, cum verifica fiecare pui de câte ori se auzea un scâncet. Dimineața, îi găseam pe toți patru dormind pe spatele ei, ca pe o plută. Avea ceva matern acolo care mă apăsa pe stomac — nu sentimental, ci just: o greutate pe care o recunoșteam, pentru că eu însumi mă simțeam, de doi ani, singurul care ținea casa aia în picioare și nimeni nu observa.
Problema a început când Corina a decis că unul dintre pui, cel cu pata maro pe bot, îl vrea ea. "Mi-l dați mie, eu l-am crescut practic, am venit în fiecare zi." Venise de trei ori pe săptămână, ca să mă supravegheze cum calc bine prosoapele, nu ca să crească niciun cățel. Dar Ilona, obosită, a zis da. Fără să mă întrebe. Din nou fără să mă întrebe.
M-am dus la Ilona în bucătărie, seara, cu vasele încă în chiuvetă. "Nu putem să-l dăm pe ăla, e cel pe care Bijuu îl ține cel mai aproape de gât." Ea a răspuns: "Tu exagerezi cu câinele ăsta." Poate exageram. Dar eram sigur de un lucru: dacă nu ziceam nimic acum, urma să fim și eu, și Bijuu, doar oaspeți permanenți în casa cuiva care se consideră proprietara noastră a amândurora.
Două săptămâni mai târziu, Corina a venit cu o cutie de carton, direct, fără să telefoneze. "Vin să-l iau pe Robi" — îi pusese deja un nume. Eu eram în curte, reparam poarta de la gard. Am lăsat șurubelnița jos.
I-am spus, pe un ton egal, lucru pe care nu-l mai făcusem de mult: "Doamna Corina, casa e scrisă pe Ilona și pe mine, de la notar, din 2023. Cățelușul e al lui Bijuu, care e al meu, de la adopție, din 2021 — am hârtiile. Nu plecați cu el astăzi."
A râs, un râs scurt, nervos. "Tu mi-o iei pe fiica mea și acum vrei să-mi iei și un cățel." N-am ridicat vocea. Am intrat în casă, am scos din dulap mapa cu actele — contractul de vânzare-cumpărare al casei, certificatul puiului de la veterinar, unde scria clar "deținător: Andrei Pălan" — și le-am pus pe masa din bucătărie.
"Nu vă iau fiica. Dar casa asta plătesc eu rata la ea, în fiecare lună, trei mii opt sute de lei. De doi ani. Și dumneavoastră intrați aici fără să sunați, îmi spuneți cum să-mi trăiesc viața și acum vreți să plecați cu animalul meu."
Ilona a venit din living, s-a uitat la masă, la hârtii, la mama ei. N-a zis nimic multă vreme. Apoi a luat cutia de carton din brațele Corinei și a pus-o pe hol. "Mamă, Robi rămâne cu Bijuu. Dacă vrei un câine, du-te la Asociația Prieteni pentru Patrupede, din Craiova, au pui disponibili. Ăsta e al lui Andrei."
Corina a plecat fără să salute. Două zile mai târziu, am schimbat yala de la ușa principală — am plătit meșterul șaptezeci de lei, în bani. I-am dat Ilonei o cheie nouă, Corinei nu i-am mai dat niciuna.
N-a mai sunat o lună. Când a sunat, a întrebat de ziua de naștere a Ilonei, normal, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu am răspuns la telefon, de data asta fără să mă feresc de ea.
Seara asta, toți patru puii încă se adună pe spatele lui Bijuu, grămadă, cu lăbuțele încurcate unele în altele și Robi exact la mijloc, cu pata lui maro îngropată în blana mamei. Din bucătărie se aude Ilona spălând cana de cafea de la cină, apa curge, se-oprește, curge din nou. Eu stau pe canapea cu o bere călâie în mână, pe care n-am mai băut-o de o oră, și-i privesc cum respiră toți odată, în același ritm, ca un singur animal cu patru capete.
