Pe la jumătatea lui august, Radu Marinescu se întorcea din tura de după-amiază de la fabrica de bere și pe treptele din fața casei din Sighișoara stătea o cățelușă husky, de parcă ar fi fost dintotdeauna acolo. Familia locuia în casa aceea de doar un an. Foștii proprietari se mutaseră la Brașov înainte ca Marineștii să se instaleze — și niciunul dintre ei nu mai văzuse în viața lui cățeaua aceea.
Cu toate astea, stătea exact lângă ușă, cu capul sprijinit de tocul ei, de parcă ar fi așteptat să-i deschidă cineva.
Vecina, doamna Pop, care își plimba beagle-ul mai încolo, a observat și ea câinele. Spunea că stătea acolo de vreo oră, poate mai mult, și nu se grăbea nicăieri. „Părea că știe unde-i locul ei,” i-a zis mai târziu lui Radu peste gard. „Numai că locul s-a schimbat între timp.”
Radu i-a pus cățelei în castron niște piept de pui pe care îl avea pregătit pentru cină și a sunat la o clinică veterinară de urgență. Avea cip. O chema Luna.
Din baza de date a ieșit numele unei familii din Târgu Mureș — ceva mai mult de o sută de kilometri de Sighișoara, cam o oră și jumătate cu mașina pe drumul prin Sovata. Luna locuise cu ei chiar în casa aceea din Sighișoara, înainte să se mute acum doi ani din motive de muncă. Apoi dispăruse din curtea lor din Târgu Mureș — fugise în timpul unei furtuni, când le-a căzut antena și s-a întrerupt curentul, iar țarcul câinelui a rămas deschis câteva minute.
Veterinara care a consultat-o i-a spus lui Radu că fetița trebuie să fi mers câteva zile bune. Labele îi erau jupuite până la sânge, blana lipită de noroi de la burtă până la șale, coastele i se vedeau prin piele mai mult decât ar fi trebuit. Bea din castron atât de lacom încât s-a înecat de două ori. Cu toate acestea, n-a adormit toată noaptea — a stat doar întinsă pe verandă, cu capul pe labe și urechile ciulite la fiecare zgomot de pe stradă.
Doamna Ionescu, împreună cu soțul și fiica ei, au ajuns la casă a doua zi dimineață, la zece minute după ora șapte, îmbrăcați exact cum erau când plecaseră — soțul fără geacă, fiica în pantaloni de pijama. Pe drum de la Târgu Mureș n-au oprit nici măcar o dată.
Radu stătea în prag și se uita cum cățeaua, care toată noaptea se apropiase de el doar pentru castronul cu mâncare și altfel se ținuse deoparte lângă gard, a pornit brusc în fugă prin curte drept spre mașină. Coada îi zbura dintr-o parte în alta atât de repede încât abia se mai vedea. N-a ezitat la nimeni, n-a mirosit pe nimeni cu grijă — pur și simplu știa.
„Până atunci fusese neliniștită, nesigură, se uita mereu în spate,” le-a povestit Radu vecinilor mai târziu la o bere, la cârciuma din centrul vechi. „Și apoi a văzut-o și parcă s-a schimbat ceva în ea pe loc.”
Doamna Ionescu s-a lăsat pe vine pe betonul de lângă trepte, înainte să apuce măcar să închidă portiera mașinii, iar cățeaua i-a împins botul sub bărbie atât de brusc încât aproape a răsturnat-o. Fetița, de vreo zece ani, plângea și râdea în același timp și o îmbrățișa pe Luna de gât cu amândouă mâinile, de parcă s-ar fi temut că dispare din nou.
Radu le-a mai adus și pătura pe care Luna dormise peste noapte pe verandă. Banii pe care i-i ofereau pentru grija purtată și pentru benzina până la veterinar i-a refuzat.
Mașina cu Luna pe bancheta din spate a plecat spre Sovata. Radu a rămas în prag cu mâinile goale, privind-o cum se îndepărtează, până când a dispărut după colțul străzii.
