Mă numesc Augustin Fieraru și sunt topograf autorizat la Câmpeni, în județul Alba. Meseria mea e să măsor terenuri, să trasez limite, să scriu pe hârtie ce îi apartine cui. Am făcut asta patruzeci și unu de ani. Și în 1987 am măsurat ceva ce n-am reușit niciodată să-l strâng într-o coloană de cifre.
Pe terenul familiei Bărbulescu era un castan despre care se spunea că fusese plantat pe vremea lui Mihai Viteazul. Nimeni din sat n-ar fi putut spune cu mâna pe inimă dacă era adevărat. Dar copacul nu avea nevoie să-l creadă nimeni: unsprezece metri circumferință la bază, un trunchi atât de gros că trei oameni cu brațele întinse nu-l cuprindeau. Văzuse Unirea, cele două războaie, electrificarea comunei. Era tot acolo când toate celelalte se schimbaseră.
Bătrâna Veturia Bărbulescu, optzeci și trei de ani, îi zicea "bunul". Mă chemase într-o marți de noiembrie, pe o vreme de nu scoteai câinele afară, pentru că fiul ei, Nelu, voia să-l taie. Nelu rămăsese cu parcela după moartea tatălui, cu doi ani înainte, și avea datorii — o firmă de construcții din lemn care nu-și mai plătea furnizorii. Un comerciant de cherestea din Alba Iulia îi oferise optsprezece mii de lei pe copacul întreg, pe picior, cu obligația lui să-l doboare și să-l evacueze.
Optsprezece mii de lei. Pentru un copac care începuse să crească înainte să existe măcar numele satului.
Eram acolo pentru măsurătoarea cadastrală, nu ca să judec. Dar am văzut scena și n-am scăpat de ea niciodată.
Veturia a ieșit în prag cu șorțul pe ea, cu mâinile pline de făină — făcea pâine în ziua aceea, mirosul ajungea până la poartă. N-a țipat. I-a spus doar fiului ei: "Tu știi ce-a văzut copacul ăsta înainte să existe tu?" Nelu n-a răspuns. A pornit drujba.
Le-a luat la doi bărbați o zi și jumătate. Nu două zile întregi, cum s-a vorbit — lemnul de castan bătrân e tare, dar nu de nedoborât. Au făcut tăietura clasică, crestătura triunghiulară pentru a dirija căderea, exact cum mă învățaseră pe mine pentru pinii mari din Munții Apuseni. Când trunchiul s-a prăbușit, a dus cu el o bucată întreagă din gardul vecinului, și zgomotul — mi-l descriseseră alții, nu ajunsesem încă în dimineața aceea — s-a dus până la turnul bisericii.
Și aici povestea a luat o întorsătură la care nimeni nu se gândise. Lemnul de castan vechi, îmbibat de umezeală în miezul lui, s-a crăpat la cădere pe aproape jumătate din lungime. Comerciantul din Alba Iulia, venind să-și evalueze marfa, s-a încruntat: piesa principală pe care spera s-o vândă unui tâmplar pentru mobilă de lux era de nefolosit. Crăpată, cu vene negre, bună de nimic nobil.
Din cei optsprezece mii de lei promiși, Nelu a primit doar șase mii. Restul trunchiului — câteva tone — a rămas culcat pe câmp toată iarna, pentru că nu merita costul transportului. Primăvara, un om din sat a tăiat o parte ca să facă din ea pari de gard și araci de vie. Restul a putrezit pe loc, sub ploaia munților, ciocănit de ghionoaie, până l-a acoperit mușchiul de tot.
Veturia nu mai a mai pus piciorul pe câmpul acela. A închis obloanele care dădeau spre vedere și nu le-a mai deschis decât după moartea ei — nepoții au descoperit asta când au golit casa.
Pe mine nu m-a marcat copacul. M-a marcat ce a făcut ea, zece zile mai târziu, când am terminat măsurătoarea cadastrală. M-a chemat în bucătăria ei, mi-a pus o cafea pe care n-a băut-o, și m-a rugat să redactez un act: își ceda propria parte din succesiune — o treime din casă și din anexe, echivalentul a aproximativ o sută zece milioane de lei vechi, după estimarea notarială de la vremea aceea — nu lui Nelu, ci direct nepoatei sale, Ioana, care avea pe atunci cincisprezece ani și urma să rămână blocată la un notar din Câmpeni până la majorat. A semnat în fața mea și a notarului, domnul Teodorescu, fără nicio altă explicație decât cea mâzgălită pe dosul propriei copii: "Ca ceva ce a crescut mult timp să nu ajungă pe mâna cuiva care n-a știut să aștepte."
Nelu a aflat vestea o lună mai târziu, când a primit copia actului de la notar. A stat în picioare în fața birocului domnului Teodorescu, cu actul în mână, fără să spună nimic. Nici n-avea ce să spună: totul era deja semnat, înregistrat, de netăgăduit.
Am reluat legătura cu notarul în 2004, pentru o altă chestiune de măsurătoare din aceeași zonă. Mi-a spus că Ioana, devenită învățătoare la Alba Iulia, pusese să se planteze doi castani pe ce mai rămăsese din terenul familiei, exact în locul unde fusese trunchiul vechi — acum aproape complet acoperit de țărână și ferigă. N-a spus niciodată copiilor ei de ce. Le-a zis doar că era ca să înlocuiască ceva ce se pierduse prea repede.
