Era șase și jumătare dimineața, iar strada din cartierul Rahova, din București, era încă adormită, tulburată doar de tramvaiul 32 care trecea cu scârțâitul lui obișnuit. Andrei, în vârstă de doisprezece ani, stătea pe banca din stația de autobuz de pe bulevardul principal, iar lângă el, sora lui mai mică, Maria, de opt ani, cu ghiozdanul roz care parcă era de două ori mai mare decât ea. Mama lor, Simona, ieșise din casă cu mult înainte să răsară soarele. Lucra ca ospătăriță la o terasă din Piața Obor și, pentru a prinde tura de dimineață, trebuia să ia primul autobuz de la cinci și jumătate. Pe masa din bucătărie le lăsase un singur sandviș. Nu două. Unul. Învelit în folie de aluminiu, cu cașcaval și o felie de piept de pui care mai rămăsese de la cina din seara precedentă.
Andrei știa de ce. Cu o noapte înainte, trecuse pe hol spre baie și o găsise pe mama lui la masa din bucătărie, cu telefonul la ureche și cu carnetul de cheltuieli deschis în fața ei, plin de cifre adunate și scăzute cu pixul. Vorbea cu bunica din Craiova. "Mai e o săptămână până la salariu, mamă. Ne descurcăm noi. Important e ca la copii să nu le lipsească nimic la școală." Andrei se retrăsese în camera lui fără să scoată un sunet, dar cifrele alea din carnet îi rămăseseră în cap toată noaptea.
În stație, Maria își puse mâna pe stomac.
"Andrei."
"Ce-i?"
"Mi-e foame."
"N-ai mâncat acasă?"
"N-am avut timp. Eram prea somnoroasă."
Andrei își lăsă ghiozdanul jos, trase fermoarul și scoase punguța. O deschise pe genunchi. Împărți sandvișul în două — nu chiar egal, jumătatea ei era puțin mai mare — și i-o întinse.
"Ține."
"Dar e al tău."
"Nu mi-e foame."
"Mama a zis că e pentru tine."
"Am mâncat deja. Crede-mă."
Maria mâncă. Andrei luă jumătatea rămasă și muscă o singură dată. Apoi observă că ea terminase deja.
"Mai vrei?"
"Nu-i nevoie." Dar bărbia ei tremura puțin, și mâna rămăsese întinsă pe genunchi, cu palma deschisă. El îi puse și bucata pe care o mai ținea direct în palmă.
"Ia și asta."
"Și tu?"
Zâmbi. "Eu sunt deja mare. Mă descurc."
Ea luă fără să se gândească de două ori. Nu știa că Andrei nu mâncase nimic de cu seară. Nu știa nici că asta se întâmpla de câteva săptămâni. Dacă erau două iaurturi acasă, unul era mereu "pentru Maria". Dacă Simona punea în ghiozdan două mere, Andrei îl păstra pe al lui și i-l dădea ei după-amiaza, când "se făcea el deja mare și nu mai avea nevoie". În capul unui copil de doisprezece ani exista un singur motiv simplu pentru asta: e mai mică decât mine.
Autobuzul ajunse, linia 123, cel care făcea tot drumul până la Școala Gimnazială "Ion Creangă". Se urcară, se așezară lângă fereastră și plecară.
La prima oră, Andrei desenă aceeași literă de trei ori în caiet fără să observe, cu capul greu și pleoapele care i se lăsau peste rândurile de exerciții. Pe la zece, doamna învățătoare, Oana Dumitrescu, văzu cum îi scăpa pixul din mână și-i cădea pe bancă.
"Andrei, ești bine?"
"Da, doamna."
"Ai mâncat ceva dimineață?"
"Da." Răspunsese prea repede. Mai repede decât cineva care mâncase cu adevărat.
La pauza mare, toți copiii își scoaseră pachetele cu mâncare. Andrei nu scoase nimic, doar își răsfoi caietul de matematică prefăcându-se ocupat.
"Tu nu mănânci?" întrebă un coleg.
"Nu mi-e foame."
În acel moment, Maria apăru pe hol. Clasa ei era la două uși mai încolo. Alergă până la ușa lui Andrei și-l strigă pe nume. În mână avea jumătate de biscuit primit de la o colegă.
"Ia."
"Mănânc-o tu."
"Nu. Tu mi-ai dat sandvișul tău."
Doamna Dumitrescu, care stătea lângă tablă, auzi din întâmplare.
"Ce sandviș?"
Maria se întoarse spre ea cu naturalețea unui copil care nu înțelege de ce întrebarea ar fi importantă. "Cel de dimineață. Era doar unul. Andrei mi-l a dat mie. A zis că nu-i e foame."
Învățătoarea se uită la Andrei. El împinse cu vârful pantofului o cută din covorul clasei, de parcă ar fi vrut să o îndrepte.
"Andrei."
"Doamna, vă rog nu-i spuneți mamei."
"De ce nu?"
"O să creadă că nu avem suficientă mâncare acasă." Se opri o clipă. "Mama muncește foarte mult. Nu vreau s-o necăjesc."
Doamna Dumitrescu rămase tăcută câteva secunde, apoi se lăsă pe vine ca să fie la nivelul lui.
"De ce i-ai dat surorii tale?"
Andrei ridică din umeri. "E mică."
"Și tu?"
"Eu sunt fratele mai mare." Pentru el, asta era un răspuns suficient.
După-amiază, doamna Dumitrescu o sună pe Simona. Când văzu pe ecran "Școala Ion Creangă", Simona se îngrijoră.
"S-a întâmplat ceva?"
"Nu vă sun să vă cert. Vreau să vă spun ceva." Îi povesti totul.
La celălalt capăt al liniei se lăsă o liniște lungă, apoi se auzi cum i se oprise respirația. Simona începu să plângă.
"Nu am știut…"
"Nu trebuie să vă simțiți vinovată."
"În fiecare seară îi întreb dacă au mâncat."
"Știu."
Simona își șterse fața cu un prosop de bucătărie pe care-l ținea în mână. "Andrei e așa de la trei ani. Dacă are două bomboane, una ajunge mereu la Maria."
În ziua următoare, doamna Dumitrescu nu povesti clasei despre situația financiară a familiei. Nu voia să-l pună în dificultate. În schimb, aduse o cutie de carton mare, scrise pe ea cu marker "Colțul împărțirii" și o puse pe o masă la intrarea în clasă.
"De azi, cine are mâncare în plus la pachet și nu o mănâncă, poate s-o lase aici. Cine are nevoie, poate lua. Fără întrebări."
În prima zi apărură două mere și un corn. În a doua zi, câteva sandvișuri. În decurs de o săptămână, aproape fiecare copil din clasă lăsa din când în când câte ceva. Nimeni nu știa cine pusese, și nimeni nu întreba cine luase.
Dar cel mai frumos lucru se întâmplă într-o dimineață, două săptămâni mai târziu. Andrei veni la școală, se duse la cutie și puse în ea două mere.
Doamna Dumitrescu observă.
"Andrei, de ce aduceți azi?"
El zâmbi, aranjând merele cu grijă unul lângă altul, cu codițele îndreptate în aceeași direcție. "Mama a luat salariul ieri. Poate azi are nevoie altcineva."
Învățătoarea se întoarse pentru o clipă spre fereastră și rămase așa câteva secunde, prefăcându-se că verifică vremea de afară.
În dimineața următoare, înainte să plece la tură, Simona pregăti două sandvișuri. Câte unul pentru fiecare copil. Andrei îl luă pe al lui și se uită la Maria.
"Maria, ai sandviș în ghiozdan?"
"Da!"
"Sigur?"
"Sigur."
Plecară de acasă și se îndreptară spre stație. Când se așezară pe bancă, Maria se uită la fratele ei.
"Andrei?"
"Da?"
"Dacă vreodată eu am două sandvișuri și tu niciunul…"
El zâmbi. "Ce?"
"Îți dau unul."
Andrei îi răsuci puțin coada de la cap, jucându-se cu ea între degete. "S-a făcut."
Două luni mai târziu, doamna Dumitrescu primi vestea că Simona avea un nou loc de muncă — slujbă în plus, ture de seară la un magazin din cartier, pe care i-l găsise o vecină după discuția aceea. Cutia din clasă e tot acolo, lângă ușă, cu eticheta puțin decolorată. Andrei mai aduce încă, din când în când, un măr suplimentar. Maria mai păstrează încă jumătate de biscuit, pentru orice eventualitate.
