Mă cheamă Vasile și am cincizeci și trei de ani. Socrul meu, Aurel, murise cu paisprezece luni în urmă, iar atelierul lui de tâmplărie din Buzău, ăla cu firma scrisă de mână deasupra porții, a ajuns pe hârtie pe numele meu și al soției, Cristina. Așa a vrut bătrânul, notar la mijloc, acte în regulă. Numai că soacra mea, Tanța, n-a pus niciodată problema asta la suflet.
Știu ce se spune despre bărbați ca mine. Că suntem reci, că ne uităm doar la bani, că nu avem respect pentru moștenirea bătrânilor. N-am să zic că n-am greșit nimic. Dar nimeni nu s-a întrebat vreodată ce înseamnă să conduci două ore dus, două ore întors, în fiecare weekend, ca să ții în picioare o afacere care oricum murea încet, fiindcă clienții cumpărau acum mobilă de la hipermarket, nu mai comandau dulapuri făcute de mână.
În weekend-ul ăla de octombrie am luat o decizie fără să vorbesc întâi cu Tanța. Am semnat vânzarea atelierului către un antreprenor din Ploiești, care voia spațiul pentru un depozit de materiale de construcții. Patru sute douăzeci de mii de lei, bani care ne-au acoperit un credit ipotecar și ne-au mai lăsat și o rezervă pentru operația de șold a Cristinei, programată de doi ani și tot amânată din lipsă de bani.
N-am sunat-o pe Tanța să-i spun. Am lăsat-o pe Cristina să-i dea vestea, într-o duminică, la telefon, în timp ce eu stăteam lângă aragaz și încercam să nu ascult.
Peste o zi am primit un mesaj de la ea: „Să nu mai calci în casa mea." Atât. Nici măcar nu i-am răspuns, pentru că nu știam ce să zic. Simțeam că am făcut ce trebuia pentru familia mea, dar auzeam, undeva în spatele frazei ăleia scurte, un atelier gol, cu rumeguș pe jos, unde bătrânul meu socru își petrecuse treizeci și ceva de ani din viață.
Cristina n-a mai vorbit cu maică-sa cinci luni. Eu nu m-am dus la ea niciodată, deși treceam cu mașina prin fața blocului ei de două ori pe săptămână, mergând la serviciu. Mă uitam la fereastra de la etajul trei și nu opream.
Ce n-a știut nimeni, nici Cristina, e că în banii ăia de pe atelier era și o parte care trebuia să ajungă la Tanța — nu scrisă nicăieri, dar înțeleasă de mine ca o datorie morală, fiindcă bătrânul o lăsase pe ea fără nimic altceva decât pensia de urmaș. Am amânat discuția asta cu mine însumi luni de zile, din frică, nu din răutate. Mi-era teamă că dacă mă duc la ea cu bani, o jignesc mai tare decât am jignit-o vânzând atelierul.
În martie, Cristina a făcut operația. Am stat în sala de așteptare a spitalului din Ploiești toată dimineața, cu un pahar de cafea de la automat răcit de mult, și m-am gândit la cum rumegușul ăla din atelier mirosea a brad când intra soarele prin acoperișul de tablă. M-am gândit și la Tanța, singură în apartamentul ei, cu un calorifer care probabil nu ținea cald destul, fiindcă așa se plângea mereu bătrânul.
Cristina a ieșit bine din operație. Când am dus-o acasă, cu piciorul în atelă, mi-a zis ceva ce nu uit: „Du-te la mama. Nu pentru mine. Pentru tine."
M-am dus luni, la ora unsprezece dimineața. Am bătut la ușă cu o mapă galbenă sub braț — contractul de vânzare, extrasul de cont și o hârtie pe care o pregătisem la notar fără să-i spun nimănui, nici Cristinei. Tanța a deschis ușa în halat, cu părul prins în bigudiuri, și m-a măsurat din cap până în picioare de parcă aș fi fost un străin care vinde abonamente.
„N-am ce discuta cu tine," a zis, și a vrut să închidă ușa.
Am pus piciorul în prag — nu ca amenințare, ci fiindcă altfel plecam și n-aș mai fi avut curajul să mă întorc. „Cinci minute, Tanța. Pe urmă nu mai calc dacă nu vrei."
A lăsat ușa deschisă, dar n-a zis nimic. Am intrat într-un hol care mirosea a cafea arsă și a naftalină. Am scos din mapă o copie a contractului de vânzare și i-am arătat suma: patru sute douăzeci de mii de lei. I-am explicat, fără ocolișuri, cât s-a dus pe credit, cât pe operație. Apoi am scos a doua hârtie — un contract de rentă viageră, întocmit la notarul din Ploiești cu o săptămână înainte, prin care mă obligam să-i transfer lunar, timp de zece ani, o sumă fixă din venitul nostru, echivalentul chiriei pe care ar fi luat-o cineva dacă atelierul ar fi rămas în picioare și ar fi fost închiriat ca depozit, așa cum era acum folosit.
„Nu vreau mila ta," a zis ea, fără să se uite la hârtie.
„Nu e milă. E partea ta. Așa am socotit și așa rămâne, cu sau fără semnătura ta."
A rămas o vreme cu buzele strânse, fără o vorbă. S-a așezat pe un scaun din bucătărie, lângă un calorifer rece, exact cum bănuisem, și a citit hârtia de două ori, cu degetul urmărind fiecare rând. Afară, pe geam, un câine vagabond lătra la un gunoier care tocmai golea pubelele de pe stradă — un sunet obișnuit de luni dimineață în cartierul ăla de blocuri vechi din Buzău.
„Tata-tu socru ar fi vrut atelierul deschis, nu bani," a spus ea în cele din urmă.
„Atelierul murea oricum, Tanța. N-avea cine să-l ducă mai departe. Nici eu, nici Cristina nu știm să lucrăm lemnul cum știa el."
A semnat fără o vorbă în plus. Nu m-a îmbrățișat, nu mi-a mulțumit. Dar când am plecat, mi-a zis de la ușă: „Spune-i Cristinei să vină duminică la masă. Fac sarmale."
Nu e o împăcare din filme. E o rentă lunară de mie opt sute de lei, virată în fiecare zi de cinci, și o ușă care, de atunci, rămâne deschisă când sun. Tanța n-a mai pomenit niciodată de atelier. Eu, când trec cu mașina prin fața lui, acum depozit de materiale de construcții cu o firmă nouă, galbenă, deasupra porții vechi, tot nu opresc. Dar nu mai întorc capul.
