Când m-am întors de la Ploiești, unde stătuse sora mea Simona la un control, ușa apartamentului din Brașov nu s-a deschis decât pe jumătate. M-am strecurat înăuntru și am dat peste cutii de carton stivuite din hol până în bucătărie. Pe una scria cu markerul negru: „Vase. Fragil." Lângă cutii, un covor persan rulat și legat cu sfoară de rufe. Pe masa din bucătărie, un bilet scris de mâna soacrei mele: „Ionela, la mine e șantier, zugravii au dat totul peste cap. Să stea lucrurile mele la voi. Nu pentru mult timp."
Am lăsat biletul jos, lângă un pahar cu apă pe care nu-l băusem încă de dimineață. M-am gândit că, de fapt, puteam să mă aștept la asta.
Locuiam în Brașov, într-un apartament cu două camere pe Calea Făgărașului, la etajul trei, fără lift. Făceam torturi la comandă, chiar acasă — nunți, botezuri, zile de naștere. Nu câștigam o avere, dar aveam clienți fideli și program stabil. La sora mea mergeam în fiecare vară, o săptămână, și acolo respiram cu totul altfel decât acasă. Cât timp fusesem plecată, soacra mea, Venera Dumitrescu, pusese lucrurile în mișcare.
Mai întâi l-am sunat pe Silviu, soțul meu. E un om comod. Când mama lui hotăra ceva, Silviu nu contrazicea niciodată.
— Silviu, a adus maică-ta cutii aici. Ce-i cu asta?
— Renovare, a răspuns el, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.
— Și pentru cât timp?
— Zice că nu mult. Dar știi cum e cu renovările… se lungesc.
Renovarea nu se termină niciodată, doar se abandonează la un moment dat — mi-a trecut prin cap exact atunci.
— Bine, dar eu ce fac, Silviu? Am comenzi, iar în bucătărie nu mai am loc să mă-ntorc.
— Mai rabdă puțin, m-a rugat el. Găsim noi o soluție.
Am închis telefonul. „Mai rabdă." Asta a fost toată discuția.
Dimineața am sunat-o pe soacră-mea.
— Doamnă Venera, vă rog să vă luați cutiile până sâmbătă. Am o comandă de tort de nuntă, îmi trebuie toată bucătăria liberă.
— Până sâmbătă? s-a mirat ea. Da' unde să le pun? Am zugravii încă la mine, pereții sunt jumătate vopsiți. Ce, să le arunc pe stradă?
— Duceți-le la cabana de la Predeal, de exemplu. Sau la vreo prietenă. Oriunde vreți. Dar până sâmbătă, vă rog.
— Mă mai gândesc ce pot face, a promis ea fără convingere.
Ne-am despărțit și am închis.
A venit sâmbăta. Cutiile n-au dispărut, evident. Covorul era tot acolo. Mai mult, cât fusesem la piața din Șchei, apăruse și un bufet vechi de nucă, iar după el un fotoliu roșu-vișiniu, cu pături înfășurate în pungi de plastic deasupra lui. Când reușise soacra mea să facă toate astea?
M-am întors spre Silviu, care și-a plecat capul, vinovat.
— Silviu…
— Știu, știu! și-a ridicat brațele, ca și cum s-ar fi apărat. Și mie mi-e jenă. Dar e mama, cum s-o refuz?
— Ascultă, soră-mea vine luna viitoare, mama ta are cabana aia la Predeal, hai să ducem totul acolo. Plătesc eu firma de transport, numai să pot din nou să circul liber prin casa mea.
— Mă mai gândesc, a zis el.
Vorbea identic cu maică-sa. Și era clar că n-avea de gând să facă nimic. Ca de fiecare dată în conflicte, Silviu aștepta ca lucrurile să se rezolve singure — de preferat, cu contribuția mea.
Bine, mi-am zis. Dacă muntele nu vine la Mahomed…
Venera Dumitrescu a apărut peste câteva zile, cu un hamal. Omul cu ea căra niște boccele și o masă de călcat.
— Mai avem doar puțin, a anunțat ea. Pune-le lângă perete, Costele.
Hamalul a lăsat masa de călcat și a plecat. Soacra mea a trecut prin apartament, s-a uitat în fiecare cameră, a ajuns în bucătărie. A atins marginea unei cutii, a îndreptat ceva la bufet cu un gest stăpânesc, ca la ea acasă. S-a oprit, a cercetat bucătăria, mulțumită de ce vedea. Se considera pe teritoriul ei.
— Doamnă Venera, am zis eu, v-am rugat să luați lucrurile. N-ați făcut-o. Și ați mai adus. N-am unde să lucrez, n-am unde să dorm.
— Ce tot repeți acolo? a făcut ea, cu mâna. Apartamentul e al lui Silviu. Îi aduc feciorului meu lucrurile, dacă vreau. Așa că mai bine taci.
Apartamentul e al lui Silviu. Îmi amintea de asta la fiecare ocazie. Și de fiecare dată simțeam că mă bagă cu botul, ca pe o pisică, în castronul cu resturi: apartamentul e al lui Silviu, tu ești nimeni aici. Iar ea are dreptul să facă orice, pentru că e mama lui Silviu. Și el n-o să-i spună niciodată o vorbă împotrivă.
Am strâns din dinți și am numărat mental până la zece.
Calm, doar calm, mi-am zis.
— Doamnă Venera, până diseară vă luați toate lucrurile. Toate. Dacă mai rămâne ceva de-al dumneavoastră până seara, îl împart vecinilor.
— Ce tot spui acolo? s-a strâmbat ea la mine. Ți-ai pierdut mințile?
— M-ați auzit foarte bine, am spus rar.
A mormăit ceva neclar, dar clar nemulțumit, și a plecat. Renovarea și-o petrecea, din câte știam, la o prietenă de-a ei din Tractorul.
Seara, evident, n-a venit nimeni după lucruri. Am hotărât să acționez. Am sunat toți vecinii și i-am invitat la mine.
— Veniți acum, le-am spus, am un bufet, un fotoliu, o masă de călcat, lenjerii, vase. Cine are nevoie, ia gratis, dau tot.
Au venit. Doamna Coca de la parter a luat lenjeriile și vasele. Mirela, de la etajul doi, a luat masa de călcat. Apoi și-a trimis soțul cu un prieten, și au cărat fotoliul. Am scos cutiile pe hol, toate. Le-am numărat — paisprezece cutii.
Apartamentul, după acțiunea mea, s-a golit brusc. Un singur lucru mă rodea: cum avea să reacționeze soacra mea la asta? Sigur nu mă mângâia pe cap.
Silviu s-a întors de la serviciu, a văzut cutiile pe hol, a văzut spațiul liber din casă și a rămas cu gura căscată.
— Cum adică?
— Dacă muntele nu vine la Mahomed, muntele dispare singur, am zâmbit. Nu-ți face griji, Silviu, toate reproșurile pică pe mine.
— Dar mama… Astea costă bani!
— Trebuia să te gândești mai devreme, l-am privit fix. Ți-am cerut să duci lucrurile ei la cabană? Ți-am cerut. N-ai făcut-o.
— Dar…
— I-am dat timp până seara să le ia. N-a luat. Și atunci ce trebuia să fac? Să mai rabd?
Silviu n-a mai zis nimic. Cutiile, totuși, nu le-a mai băgat înapoi în casă — au rămas pe hol.
Dimineața m-a trezit un vacarm. Cineva bătea în ușă, deși soneria funcționa perfect. Bătea cu pumnul, apoi cu piciorul. Apoi soacra mea — pentru că ea era — a apăsat soneria și a ținut-o apăsată până am deschis. Silviu, probabil, îi spusese ce se întâmplase.
— Tu… a șuierat ea, năvălind în casă. Tu… Unde-mi sunt lucrurile?!
— La vecini, am răspuns calm. Și bine ați venit acum, pentru că peste vreo oră vin vecinii după bufet.
— Ceeee? a urlat ea. Da' tu… Eu pe tine… Alea-s lucrurile mele! N-ai avut niciun drept!
— V-am avertizat, am spus. Ați crezut că glumesc. N-am glumit.
Soacra mea s-a oprit din urlat, ca și cum și-ar fi tăiat singură firul. M-a măsurat de jos în sus — o întreceam cu vreo cincisprezece centimetri — și a zis cu voce rece:
— Îmi plătești tot. Prin instanță. Până la ultimul leu.
Fără să aștepte răspunsul meu, a smuls ușa și a ieșit pe hol. Peste o oră au venit hamalii și au ridicat restul lucrurilor.
La judecată nu m-a mai dat, până la urmă. Pe 22 septembrie, Silviu a intrat pe internet banking de pe telefon, chiar la masa din bucătărie, și i-a transferat mamei lui cinci mii de lei — am văzut eu însămi confirmarea pe ecran, ca să încheie discuția fără proces. Peste două zile, Mirela mi-a povestit la scară că o auzise pe soacră-mea lăudându-se la piață cu banii primiți, fără o vorbă despre cutii sau vecini.
Am mers la notar cu Silviu în săptămâna următoare și am cerut să ne facă un contract de comodat pentru cabana de la Predeal — dacă tot avea nevoie de spațiu de depozitare, să folosească acte, nu bucătăria mea. Silviu a semnat fără să crâcnească, prima dată când l-am văzut hotărând ceva fără să sune întâi la mama lui.
Acasă, am pus contractul într-un dosar galben, lângă actele apartamentului, și l-am așezat în sertarul de sus din bucătărie, peste caietul cu rețete de cremă. Apoi am scos din frigider forma cu blat de ciocolată — mai aveam un tort de terminat până dimineață — și am întins-o pe tot blatul de lucru, de la aragaz până la fereastră.
