— Fiul meu are nevoie de jeep mai mult decât o infirmă ca tine! — Cumnata mea mi-a smuls cheile chiar în fața musafirilor. Nu trecuseră nici trei ore, și fiul ei plângea în cătușe, prins la furt de mașină.
— Iar cheile de la tancul tău i le-am pus deja lui Robert în buzunar, Ioana, așa că nu are rost să te agiți, — Camelia a trântit pe fața de masă un platou gol de sticlă, ăla scump, adus tocmai de la Sighișoara, și și-a trosnit degetele cu poftă, ca să audă toată lumea.
Am înghețat cu tava fierbinte în mâini. Din pulpa de rață la cuptor ieșeau aburi cu iz de cimbru și portocală. Stăteam în sufrageria noastră din Cluj, la masa mare de nuc, extinsă pentru ocazie — era ziua de naștere a socrului meu, Ilie. În jurul mesei: mătușa lui Mihai, cea cu dinți de aur din Baia Mare, vecinii de bloc, și el, tatăl soțului meu, tăcut la capul mesei.
— Pune cheile pe consolă, lângă oglindă, — am spus fără să ridic vocea. — Acolo de unde le-ai luat.
— Auziți-o! — Camelia a făcut un gest larg, teatral, spre toți cei prezenți. — S-a trezit regina! Ai auzit, tată? Îmi dă mie ordine, în casa fratelui meu!
Ilie și-a strâns furculița în pumn și s-a apucat să studieze cu mare atenție o felie de morcov din farfurie. Sprâncenele lui albe s-au încruntat, dar ochii nu s-au ridicat.
— Camelia, cheile de la mașină stau pe noptieră nu ca să le ia cineva fără voie, — am pus platoul pe suportul de lemn. Mâinile îmi tremurau ușor, dar vocea a rămas fermă. — Îți spun o singură dată. Scoate din geaca lui Robert cheia cu telecomandă.
Robert, douăzeci de ani, stătea la capătul mesei într-o hanorac boțit, cu gluga trasă. Nici nu a clipit. Scobea leneș cu o scobitoare în gingie, cu ochii pe un telefon ieftin, cu ecranul spart.
— Și de ce trebuie fiul meu să se facă de râs în fața băieților, în maxi-taxi-ul ăla ruginit? — Camelia a ridicat tonul, cu note isterice în fiecare cuvânt. — Tu cu mașina asta doar la clinică îți plimbi fundul! Trei kilometri dus, trei întors! Iar Robert are interviu de angajare în oraș! Are nevoie de imagine, de prestanță! Împlinește douăzeci de ani, nu a văzut viața!
— Ce interviu? — m-am uitat direct la nepot. — Ai fost exmatriculat din anul doi de la liceul tehnic, iarna trecută. De trei luni stai pe canapea.
— Mai bine taci! — s-a răstit cumnata, ducându-și palmele la piept. — Oameni buni, auziți cum vorbește cu un orfan? Dacă era Andrei aici, el i-ar fi dat singur cheile lui Robert! Nepotului lui de sânge! Sângele nu e apă! Dar Andrei își pune sănătatea la bătaie în Norvegia, pe platforma aia, iar asta face pe grozava aici, își cumpără mașini de treizeci de mii de euro și ne întoarce nasul!
— Mașina asta am cumpărat-o din contul meu, cu banii mei, — i-am amintit, așezându-mă pe marginea scaunului. — Andrei nu are nicio legătură cu clinicile mele. El însuși mi-a cerut să nu vă mai dau niciun leu.
Mătușa lui Mihai a tușit stânjenită în pumn, împingând farfuria mai încolo. Vecinii s-au uitat unul la altul și au întins mâna după sticla de apă minerală, în același timp.
— Ia te uită cum a prins glas! — Camelia s-a lăsat pe coate, cu privirea îngustată. La încheietură îi sclipea o brățară subțire de aur, aceeași pe care o scosesem eu din amanet acum trei luni, cu două mii cinci sute de lei.
— Banii tăi? Dar clinica cine ți-a ajutat s-o pornești? Fratele meu și-a rupt spinarea, a luat credite pe numele lui!
— Creditele pentru utilaje le-am luat eu, cu diploma mea și cu spațiul comercial drept garanție, — am spus tăios. — Ilie, spune-i fiicei tale să dea cheile înapoi.
Socrul meu a lăsat tacâmurile jos, cu mișcare lentă. Fața lui uscată, brăzdată, s-a întunecat. A tras aer în piept, de parcă în cameră s-ar fi terminat brusc oxigenul, s-a uitat la ceasul de pe perete, apoi la carafa cu socată, și a bolborosit:
— Păi… Ioana. Ce rost are să vă certați de față cu lumea? Robert e băiat serios. Se duce până în centru, se-ntoarce pe seară. Benzina oricum e de la firmă, o treci pe cheltuieli.
— Mașina nu e de la firmă, — am spus. — Și Robert nu se urcă la volan.
Robert și-a ridicat în sfârșit privirea de pe telefon, a scuipat scobitoarea pe șervet și a rânjit:
— Lasă, mătușă Ioana. Ce te zgârcești? Mă duc doar până la spălătorie cu băieții, facem niște poze și ne întoarcem. Cheia e la mine. Uite, dintele tău ăla de argint zăngăne în buzunar, mișto chestie.
S-a bătut cu palma peste șoldul drept. Sub materialul subțire al treningului se contura clar cheia mașinii cu telecomanda ei masivă. Chiar cel de argint pe care mi-l dăduse colega mea, Delia, când am deschis primul cabinet, pe strada Memorandumului.
**Prețul liniștii de familie**
— Ioana, hai, înțelege-mă, ni s-a ars fierul de călcat, iar Robert n-are cu ce să-și calce cămașa pentru facultate, — vocea asta îmi suna în telefon în fiecare săptămână, de cinci ani încoace.
Mi-am amintit toamna trecută. Noiembrie, lapoviță, ora șase seara. Aveam exact cincisprezece minute între o intervenție de grefă osoasă și montarea unei punți. Stăteam în cabinet, încălzeam la microunde o cutie cu mâncare, când Camelia a intrat fără să bată, cu cizmele ude de zăpadă direct pe linoleumul steril.
— Ioana, salvează-mă, — nu plângea, dar fața ei arăta o durere cosmică, de parcă s-ar fi prăbușit toată nenorocirea lumii pe umerii ei. — Ăia de la firma de credite sună. Doi stau jos, la bloc, în geci de piele. Au turnat spumă poliuretanică în broasca ușii.
— Cât? — am întrebat, masându-mi rădăcina nasului pe sub mască.
— Cinci mii de euro. Atâta tot! Am luat pentru anvelope de iarnă la mașina lui Robert, dar dobânzile s-au adunat… Amenință că sună la mama, iar tatăl face infarct! Nu vrei să pățească socrul tău așa ceva, nu? Tu ai sala plină de pacienți, fiecare plătește câte trei sute de lei pe ședință!
Și am scotocit în geantă. Am deschis aplicația băncii, am trimis banii pe numărul de telefon al firmei ăleia blestemate de credite rapide. Ca să nu mă facă de rușine în fața pacienților. Ca să nu-i stric nervii lui Andrei, care avea oricum tensiunea la maxim pe platformă, în larg.
— Mulțumesc, surioară! — Camelia nici măcar nu zâmbise atunci, doar oftase chinuit. — O să-ți dăm banii înapoi. Robert își ia carnetul, se face taximetrist, și-ți dă în rate. Suntem familie, doar. Cine, dacă nu noi?
Am pus atunci telefonul pe masă și mi-am dat seama, abia acum, la petrecerea asta, că numărasem în minte de câte ori auzisem fraza "suntem familie" — de fiecare dată când urma să scot bani din cont. De cincizeci și șapte de ori. Le notasem, fără să vreau, într-un carnețel din geanta de lucru, între rețete și programări.
M-am ridicat de la masă. Robert mă privea cu superioritate, mestecând ceva imaginar, sigur pe el că nimeni nu îndrăznește să-l oprească. Camelia deja își turna din vinul roșu, sărbătorind victoria.
— Robert, — am spus calm, — dă-mi cheia. Acum.
— Ori ce? — a rânjit el, întinzându-și picioarele sub masă.
— Ori sun la poliție și raportez mașina ca furată.
Camelia a pufnit în râs, un râs ascuțit, nervos.
— Auziți-o pe asta! Poliția, la o ceartă de familie? Ce, chiar crezi că te va crede cineva, doctoriță?
Nu am mai răspuns. Am ieșit din sufragerie, am luat telefonul din geanta de pe cuier și am format numărul. Vocea de la dispecerat era calmă, profesională. Am dat numărul mașinii, marca — un Volkswagen Touareg gri, cumpărat cu banii mei, pe numele meu — și adresa unde probabil se îndrepta.
Robert și doi prieteni de-ai lui au fost opriți la mai puțin de patruzeci de minute, pe centura orașului, aproape de Florești. Mergeau cu peste o sută treizeci la oră, fără să aibă niciun act al mașinii asupra lor, fără permis valabil — al lui Robert fusese suspendat cu un an în urmă, pentru altă infracțiune, lucru pe care nu-l știusem până în acea seară. Poliția a găsit în torpedou și un pachet mic cu substanțe interzise, aparținând unuia dintre prietenii lui.
Când Ilie a primit telefonul de la secție, mâna îi tremura atât de tare, încât a scăpat paharul cu socată pe fața de masă. Camelia a țipat, a plâns, a jurat că e o greșeală, că nepotul ei e băiat cuminte, victimă a unor prieteni răi. Mihai, soțul meu, aflat pe platforma din Marea Nordului, a răspuns la apelul video cu fața obosită, dar cu o hotărâre pe care nu i-o mai văzusem de mult:
— Ioana a făcut ce trebuia. Eu am spus de un an să nu le mai dați bani. Ați refuzat să ascultați.
A doua zi de dimineață, în timp ce Robert stătea încă la audieri, m-am dus la biroul notarial de pe strada Universității, cu un dosar subțire în mână: extrasul de carte funciară al mașinii, contractul de vânzare-cumpărare semnat doar de mine, dovada plăților lunare pentru cei cinci ani de "împrumuturi" către Camelia — cincizeci și șapte de transferuri, în total aproape cincisprezece mii de euro.
Am cerut notarului să redacteze o declarație oficială: de acum, orice sumă cerută de familia lui Mihai — Camelia, Robert sau oricine altcineva din partea aceasta — va trece exclusiv prin avocatul meu, cu contract scris și dobândă, ca la orice împrumut normal. Fără transferuri de urgență, fără "suntem familie", fără telefoane la ora șase seara.
Am mai făcut ceva: am scos numele Cameliei de pe lista celor cu acces la locuința noastră de la munte, din Săcele, unde avea cheie de rezervă de trei ani și unde își petrecuse, fără să întrebe nimic, mai multe weekenduri decât noi.
Când Robert a fost eliberat, două zile mai târziu, cu dosar penal deschis pentru condus fără permis și pentru complicitate la deținere de substanțe interzise, Camelia m-a sunat de nouăsprezece ori într-o singură zi. Nu am răspuns. I-am trimis un singur mesaj: "Documentele sunt la avocatul meu, Radu Man. Orice discuție, prin el."
Ilie a venit singur, peste o săptămână, la clinică. A stat în sala de așteptare până am terminat ultimul pacient. Nu s-a scuzat direct — nu era genul lui — dar mi-a întins un plic cu bani, primii dintr-un plan de rambursare pe care i-l propusese avocatul meu.
— Nu-i mult, — a spus, — dar e un început.
Am luat plicul, l-am pus în geantă, lângă carnețelul cu cele cincizeci și șapte de însemnări, și am zis doar atât:
— Bine. Continuăm așa.
