Cunosc povestea asta pentru că eu am fost acel naș. Nu că n-aș fi vrut. La început n-am putut, apoi am încetat să mai știu cum, iar la final era deja prea târziu să mai explic ceva.
Mă numesc Robert. Locuiesc în Craiova, la etajul patru al unui bloc de pe strada Unirii, vizavi de o brutărie care de cinci ani miroase a proaspăt doar duminica, fiindcă patronul economisește la drojdie. Lucrez ca mecanic auto la un service lângă autogară. Douăzeci și trei de ani în același loc, aceleași două canale de vizitare, același ulei sub unghii, care nu iese nici cu săpun de rufe.
Când Cristian și Ioana m-au rugat să-i fiu naș fiului lor, am acceptat pe loc. Fusesem prieten cu Cristian încă din generală. Stăteam în aceeași bancă, apoi el a plecat la facultate în București, iar eu am rămas să-l ajut pe tata la service. Cristi venea acasă de sărbători și aducea mereu câte o sticlă de whisky pe care n-o găseai atunci în magazinele de la noi. Apoi a cunoscut-o pe Ioana. Nunta a fost la biserica din centru, iar eu am stat mai retras, fiindcă eram proaspăt divorțat și îmbrăcat într-un costum împrumutat care mă strângea la subraț.
Nașul nu e o funcție. Așa am înțeles eu lucrurile. Trebuia să fiu cel care îl prinde pe băiat când se împiedică și cel care îi spune adevărul când nimeni altcineva nu vrea. Un cadou nu ajunge. Dar cadourile au fost primul lucru pe care l-a observat Ioana.
De prima aniversare a lui Andrei am adus o trusă de scule de jucărie, pliabilă. Am văzut-o la un stand în piața de vechituri și m-am gândit: băiatul o să aibă ceva de la mine care nu e un ursuleț de pluș. Ioana a deschis cutia, a mulțumit, dar apoi am auzit-o vorbind cu Cristi în bucătărie: „Ciocan de jucărie? Ca să i se strice mintea?”
De a doua aniversare am adus cizme de iarnă, mărimea douăzeci și patru. Bune, din piele, cumpărate dintr-un magazin de pe bulevard, plătisem trei sute de lei. Ioana a examinat talpa, s-a uitat înăuntru, a pus cutia pe dulap și până la sfârșitul petrecerii n-a mai schimbat niciun cuvânt cu mine. Cristi mi-a spus că băiatul are deja cizme, că le-au luat de la mall.
La a treia aniversare n-am venit. Am sunat dimineața să spun că e o pană la service, că trebuie să rămân. Nu era adevărat. Stăteam acasă, beam ceai cu lămâie și mă uitam la telefon. Cadoul era pe masă — o macara interactivă, de patru sute de lei, pe care o comandasem online, fiindcă în magazinul din cartier nu găsisem așa ceva. N-am dus-o. Am pus-o pe dulapul din hol și în fiecare zi mă uitam la ea când plecam la muncă.
Mergeam la liturghie duminica, așa cum trebuia. Stăteam de o parte și de alta a naosului. Ioana îl ținea pe Andrei de mână, iar eu mă uitam la băiatul care se făcea tot mai înalt, dar știam asta doar de departe, de la distanța a douăsprezece rânduri de bănci. Cristi nu mai suna. Nici eu.
O dată l-am întâlnit la un supermarket din cartier. Stătea la raionul de lactate, ținea în mână un iaurt și se uita la data de expirare. M-am apropiat. Am spus: „Salut. Ce mai face Andrei?” A spus: „Bine.” A urmat o pauză. Apoi a pus iaurtul la loc, a luat altul, mai scump, și a spus că trebuie să plece, că Ioana îl aștepta în mașină. Mașina era în parcare, un Logan argintiu, parcat strâmb, cu o roată pe bordură. Am reținut detaliul ăsta pentru că nu aveam altceva de care să mă agăț.
Mai târziu am primit un mesaj pe WhatsApp. De la Ioana. Că Andrei merge la prima împărtășanie și să nu fac de rușine dacă nu am de gând să aduc un cadou ca lumea. Am răspuns: „Ce să aduc?” A scris: „Un plic. Cinci sute minimum.” Mesajul ăsta nu l-am șters nici acum. Stă în telefon, sub el sunt facturile de la service și o poză în care tata ține în mână o cheie franceză, prin anii optzeci.
N-am mers la împărtășanie. În ziua aceea stăteam la service, demontam o cutie de viteze de la un Audi lăsat de un client. O demontam degeaba, nu era nevoie. Am reasamblat-o, am schimbat două garnituri, am luat patru sute de lei. I-am pus într-un plic, am scris pe el „Andrei”, l-am dus la poșta din centru și l-am trimis recomandat. Fără niciun cuvânt.
După o săptămână Cristi mi-a scris: „Am primit plicul tău.” Am răspuns: „E pentru Andrei.” A scris: „Ioana a zis să-l trimit înapoi, că nu-i cadou de la naș, e pomană.” N-am mai răspuns.
Trei ani mai târziu l-am întâlnit pe Andrei din întâmplare. La stația de autobuz de lângă autogară, seara, în noiembrie. Stătea cu un coleg, râdeau, aveau la gât căști care păreau din alea de patru sute de lei din reclamele de la televizor. M-am uitat la el de departe. Nu m-am apropiat. Nu aveam dreptul.
Acum Andrei are șaisprezece ani. Săptămâna trecută m-a găsit pe Instagram. A scris: „Dumneavoastră sunteți nașul meu?” Mi s-a oprit inima, de parcă cineva ar fi stins motorul în mijlocul unei intersecții. Am răspuns: „Da.” Mult timp n-a mai scris nimic. Apoi a venit mesajul: „Mama zice că sunteți un zgârcit care dă cizme în loc de bani.”
N-am mai răspuns. Stăteam cu telefonul în mână, iar pe palmă mai aveam unsoare, fiindcă nu mă spălasem pe mâini după treabă. Am intrat în setări și l-am blocat. Nu pentru că sunt supărat. Să creadă ce vrea. Eu n-o s-o fac mincinoasă pe mama lui.
Ieri am fost la cimitir, la mormântul tatălui meu. Am aprins o candelă. Am pus alături o plăcuță de înmatriculare miniaturală, luată de la service — una decorativă, cu magnet, cu numele „Robert” scris pe ea. Tata și-a dorit mereu să pună pe mașină o plăcuță cu numele lui. N-a apucat. Nici eu n-am apucat multe lucruri.
Nu voi răspunde la întrebare, fiindcă nu sunt potrivit pentru asta. Pot doar să spun că darurile sunt cea mai mică problemă. Mai rău e când încetezi să mai suni și nimeni nu te întreabă de ce.
