Pe bune, eu nu mai înțeleg nimic din viața asta. Stau aici, în curtea mea din Timișoara, pe lângă butoiul ăla ruginit de apă pe care taică-miu l-a sudat acum douăzeci de ani, și mă uit la femeia care mi-a născut soția. Stă pe scăunelul din fața porții și îmi spune, cu un calm care mă scoate din minți, că nu mai are unde sta.
— Cum adică nu mai ai unde sta? — Am ridicat vocea fără să vreau. Câinele, un metis ciobănesc bătrân pe care-l cheamă Zdreanță, a ridicat capul de pe labe și a scheunat scurt. — Stai la casa ta de pe strada Dorobanților de treizeci de ani. Ce s-a întâmplat?
Soacră-mea, doamna Elisabeta, și-a pus mâinile peste poșeta aia de piele neagră, scorojită, pe care o cară peste tot de când o știu. Nu m-a privit. S-a uitat la poartă, la vița de vie care se usca pe gard, la orice numai la mine nu.
— Băiatul meu, zice ea, și eu simt cum mi se ridică părul pe ceafă pentru că nu mi-a zis niciodată „băiatul meu” fără să ceară ceva după aia. Băiatul meu, tu l-ai cunoscut pe Claudiu.
— Cumnatu-miu, da. Ce-i cu el?
— A venit cu actele. Săptămâna trecută, joia. A zis că vrea să discutăm despre viitor. Și a scos din geantă o procură, ceva încheiat la notarul din Piața Traian, și mi-a spus să semnez, că e mai bine pentru toți.
M-am lăsat pe vine lângă butoi. Am luat un băț de pe jos și am început să zgârii pământul între dalele de ciment, cum făceam când eram copil și nu voiam să răspund la întrebările lui taică-miu.
— Și ai semnat.
Nu era întrebare. Elisabeta a dat ușor din cap, o singură mișcare, mică, de parcă i-ar fi fost rușine de ea însăși. Apoi a spus ceva ce nu o să uit cât oi trăi:
— Mi-a zis că, dacă nu semnez, nu o să-mi mai văd nepoții. Mi-a zis că are grijă el de casă, că o repară, că o zugrăvește. Că eu mă mut la el, în apartamentul cu trei camere de pe Calea Aradului, și stau acolo cât vreau. Și când am întrebat de ce trebuie actele astea, a râs. A râs și a spus că așa fac oamenii serioși, că să nu stau eu pe drumuri cu hârtii la bătrânețe.
Am aruncat bățul. Zdreanță s-a ridicat cu greu, a venit lângă mine și mi-a pus botul pe genunchi. Câinele ăsta simte tot. Îl am de șapte ani, l-am luat de la adăpostul de lângă Gara de Nord, și mereu știe când ceva nu e-n regulă.
— Și când te-ai dus la el?
— Luni. Cu bagajul. Am bătut la ușă, am așteptat. A deschis nevasta lui, Corina, și mi-a spus că nu știe nimic despre niciun aranjament. Că apartamentul e plin, că fata lor are nevoie de camera ei, că eu… zice ea… eu mai bine aș sta la căminul de bătrâni din Ghiroda, că au acolo prețuri bune.
Am simțit cum mi se încleștează maxilarul. Mi-am trecut palma peste față, am simțit barba de două zile pe care n-am mai apucat s-o dau jos.
— Adică ți-a luat casa prin procură și te-a lăsat pe drumuri?
Elisabeta a deschis poșeta, a scos o batistă mototolită și a început s-o răsucească între degete. Batista aia o avea de la maică-sa, din alte vremuri.
— Nu m-a lăsat pe drumuri, a spus ea, și pentru prima dată a ridicat privirea spre mine. El a zis că pot să stau aici, la voi. Că suntem familie.
Am rămas așa, ghemuit lângă butoi, cu Zdreanță lângă mine, și am auzit dinspre bucătărie zgomot de farfurii. Ana, soția mea, spăla vasele. Am văzut-o prin geamul ușii, cu spatele la noi, umerii ăia ai ei drepți, încordați. Ea știa. Ea aflase înaintea mea.
— Ana știe, am spus, și nu era întrebare.
— I-am povestit duminică, după biserică. Sfânta Liturghie de la Catedrala Mitropolitană, am ieșit amândouă pe treptele alea mari și i-am spus. Ea a tăcut mult. Apoi a zis că tu o să fii împotrivă.
Nu era vorba de mine. Era vorba de ea, de mama ei, de trădarea asta care mirosea a hoție pe față. Claudiu, cumnatul, era fratele Anei. Un bărbat de patruzeci și opt de ani, director de vânzări la un depozit de materiale de construcții din Calea Șagului, cu mașină de firmă, cu rate plătite la zi, cu doi copii înscriși la școli private. Iar eu — Daniel, instalator, patruzeci și doi de ani, cu o casă pe strada Trei Movile cumpărată cu credit pe douăzeci de ani, cu o dubiță Volkswagen din 2013, cu o soție care muncea la casieria unui supermarket Lidl din cartier. Noi eram ăia care trebuia s-o luăm pe mama, pentru că la Claudiu nu mai era loc pentru ea.
M-am ridicat. Am simțit cum îmi trosnesc genunchii — prea multe ore pe șantiere, pe beton, în genunchi prin băi strâmte. M-am dus la poartă, am deschis-o și am privit spre stradă. Trecu o mașină de gunoi, cu băieți care aruncau tomberoanele galbene în spate, cu zgomot de plastic și tablă. Era joi dimineață, zi de colectare pe strada noastră.
— Nu poate sta la noi, am spus, cu vocea mea cea mai calmă, deși înăuntru era un cuptor. Nu pentru că nu vrem. Suntem doar o cameră și jumătate, noi doi și un copil de opt ani care doarme în sufragerie. Unde o punem, pe canapea?
Soacră-mea s-a uitat la mine. Am văzut în ochii ei nu reproș, nici mânie. Era ceva mai rău: era frica aia care le dă oamenilor bătrâni când le fug toate de sub picioare. Am văzut-o și la taică-miu, când l-au dat afară de la fabrica de mobilă și a stat trei luni doar pe terasă, fumând și uitându-se la streașină.
— Nu cer mult, a spus Elisabeta. Un colț. Două săptămâni, o lună, până mă lămuresc cu actele. Am vorbit cu un avocat, un băiat tânăr, de pe lângă Tribunal. Mi-a spus că se poate desface procura, că nu e semnată de un notar adevărat sau ceva de genul. Dar durează.
Atunci am auzit-o pe Ana ieșind din casă. Ușa a scârțâit exact cum scârțâie de când ne-am mutat, acum nouă ani. Am crezut că pun mâna pe mânerul ăla și nu-l trag niciodată, dar l-am tras. Ana a ieșit, s-a șters pe mâini de șorțul albastru, s-a oprit între noi.
— Mamă, a spus ea, și atât.
Apoi s-a uitat la mine. Și eu am văzut în ochii ei tot ce înseamnă familia asta a noastră: nouă ani de căsnicie, un copil, două credite, o mașină veche, o casă cu acoperiș pe care ar trebui să-l schimb până plouă. Și o femeie de șaizeci și opt de ani care nu mai are unde se duce.
— Stai, i-am spus eu, fără să-mi dau seama ce vorbesc. Stai două săptămâni. Dar nu pe canapea, că deja n-am dormit eu. Am să…
M-am oprit. Am privit curtea, prăfuiala aia dintre dale, butoiul ruginit, Zdreanță care încă stătea lângă scăunelul gol. Și mi-a venit ideea.
— Am să fac o căsuță din spatele curții. Am lemn de la lucrare, am scule. În zece zile acopăr, pun pat, o sobă mică. Acolo stai.
Elisabeta a început să plângă atunci. Fără zgomot, cu lacrimile alea mari care se rostogolesc pe obrajii unui om și ajung pe bărbie și de-acolo pe batista mototolită. Nu mi-a mulțumit. A întrebat, în schimb:
— Și câinele? Pot să-l iau cu mine? Zdreanță e singura făptură care mă mai privește ca pe un om.
Am râs. Un râs scurt, fără bucurie.
— E al tău. Îl iei.
A doua zi dimineață m-am dus la registrul de carte funciară, la biroul de pe strada Popa Șapcă, și am scos un extras. Casa de pe Dorobanților era acum pe numele lui Claudiu. Procură autentificată, totul legal, dată în fața unui notar pe care Elisabeta nu-l mai ținea minte. Douăzeci de zile trecuseră de la semnătură. Când am întrebat-o de notar, a spus doar că a fost „un domn cu ochelari de aur”. Claudiu adusese notarul acasă. Alte detalii — nimic.
În a treia seară, după ce am montat primii stâlpi pentru căsuță, stăteam pe terasă cu o bere Ursus fără alcool, că nu mai beau de patru ani, și mă uitam la cerul ăla din august, când soarele nu vrea să plece și totul are o culoare de portocală coaptă. Ana a venit lângă mine cu telefonul în mână.
— E Claudiu. Vrea să vorbim mâine. Zice că a auzit că mama e la noi și că nu e corect să faci presiuni asupra ei.
Am pus berea pe terasă, lângă scândura pe care o tocmisem pentru podea. Mi-am simțit pulsul în tâmple.
— Presiuni?
— Așa a zis. Zice că mama i-a dăruit casa de bunăvoie, că el nu-i neagă dreptul la locuință, doar că apartamentul lui e prea mic. Și că noi am putea să-i dăm bani în fiecare lună, să contribuie la căminul din Ghiroda.
Am simțit cum berea urcă la cap deși era fără alcool. Asta era mânie pură, nerușinare pură. Îți iei casa mamei tale, o lași pe drum, apoi ceri altora să plătească pentru ea. Și mai era ceva. Ceva care nu ieșea la socoteală. De ce să faci asta? Omul avea bani. Avea casă, avea mașină. De ce să-ți momești mama de șaizeci și opt de ani să semneze o procură pentru un apartament care oricum era al ei?
A doua zi, joi, Claudiu a venit la poartă. L-am văzut de departe, de la geamul dormitorului, unde spălam o pată de vopsea de pe mânecă. A oprit mașina, un SUV negru din 2020, chiar în fața porții, de parcă voia să vadă tot cartierul ce conduce. Zdreanță a început să latre. Elisabeta, care stătea pe banca de sub vișin, a dat să se ridice și a rămas așa, pe jumătate.
Nu am ieșit imediat. L-am lăsat să aștepte. Să bată la ușa de fier cu mâna lui cu inel de aur. Să-și vadă mama prin gard, să observe că ea nu fuge, nici nu-i deschide. După un minut, două, am ieșit pe terasă și m-am rezemat de balustradă.
— Deschide, a zis Claudiu. E vorba de mama.
— E vorba de procură, Claudiu.
— Ce zici, mă?
— Zic că am scos un extras de carte funciară și că ai trecut casa de pe Dorobanților pe numele tău. Te lasă rece dacă mama n-are unde locui. Mă mai gândesc o dată care dintre noi doi e ăla care pune presiuni pe ea.
Claudiu și-a trecut mâna prin părul ăla rar, dat cu gel, și s-a apropiat de gard. L-am văzut pe Zdreanță cum se ridică încet, cu un mârâit adânc, și Elisabeta l-a chemat înapoi. Dar câinele a rămas acolo, între ea și poartă.
Atunci am făcut ceva ce nu planificasem. Am scos din buzunar telefonul, am intrat pe aplicația băncii, am făcut un transfer de 2.300 de lei către contul meu de economii. Și am zis, cu o voce pe care nu mi-o recunoșteam:
— Ai de plătit impozitul pe tranzacție, Claudiu. Casa ta cea nouă, de pe Dorobanților, are nevoie de o reevaluare. Ai s-o primești în șapte zile, de la primărie. Să fii sănătos. Iar până atunci, eu lucrez aici, la căsuță. Când e gata, mama stă acolo, nu la cămin. Căminul să-l plătească tot tu, că tot tu i-ai umblat prin acte.
Nu știu ce a înțeles el din toate astea. Sigur nu transferul de bani de pe telefon — aia a fost o figură, ceva să-i arăt că nu mă joc. Dar a înțeles tonul. A dat din cap, a scuipat pe jos, s-a urcat în SUV și a plecat fără să se mai uite la maică-sa.
În noaptea aia n-am dormit. Am stat lângă butoiul de apă, ca la început, și m-am întrebat cine sunt eu în toată povestea asta. Soțul. Tatăl. Ginerile. Meșterul. Omul care construiește o căsuță în spatele curții pentru o femeie care a crescut o fată ce a ajuns soția mea. Oare Claudiu avea dreptate? Oare eu puneam presiuni pe Elisabeta, cu vorba mea despre „stai la noi”, cu felul în care o trăgeam de partea noastră?
A șaptea zi a venit miercuri. Căsuța era gata: douăzeci și patru de metri pătrați, placată cu scândură de brad, cu acoperiș din țiglă metalică roșie, cu un pat nou, o sobă de tuci luată de la un bătrân din Dudeștii Noi cu o mie de lei. Am pus și un preș pe jos, țesut de Ana, și o perdea galbenă la fereastra mică. Zdreanță a intrat primul, a mirosit tot, s-a culcat pe preș de parcă acolo fusese toată viața.
Elisabeta a venit pe înserat, cu un braț de busuioc și o lumânare. A spus că vrea să sfințească locul, că așa făcea și când se muta cineva în satul ei din copilărie, lângă Caransebeș. Am lăsat-o. Nu mă pricep la sfințit, dar mă pricep la case.
— Claudiu o să vrea partea lui, mi-a spus într-o noapte Ana, când stăteam amândoi pe preșul din căsuță și ne uitam la flacăra sobei. O să zică că l-am luat pe Zdreanță, că am luat-o pe mama, că i-am stricat lui planurile.
— Zdreanță nu era al lui. Și mama ta n-a fost a nimănui niciodată.
Apoi a tăcut. Și eu am tăcut. O singură întrebare a rămas pe buzele mele, nepusă: ce plănuise Claudiu, de fapt? De ce să-și mute mama din casa ei tocmai când împlinise șaizeci și opt de ani și avea deja probleme cu inima? Răspunsul a venit de la sine, câteva zile mai târziu, când am primit prin poștă un plic cu antetul unei firme de imobiliare din Timișoara. Înăuntru, o ofertă de cumpărare pentru casa de pe Dorobanților. Trei sute patruzeci de mii de lei. O sumă calculată la metru pătrat, de parcă acolo n-ar fi trăit nimeni. El voia s-o vândă. Să facă repede bani, până nu-și dă lumea seama că bătrâna n-a știut ce semnează.
Atunci m-am dus la maică-mea. Nu la Ana, nu la avocat. La maică-mea, care e moașă pensionară, a adus pe lume jumătate din cartierul nostru și care cunoaște toată lumea. I-am arătat oferta. S-a uitat peste ochelarii mici, a tușit ușor și a spus:
— Băiatul ăsta s-a grăbit. Ăștia de la imobiliare nu oferă trei sute patruzeci de mii pentru o casă pe care n-o pot notări liniștiți. Înseamnă că actele au ceva. Du-te la tovarășul Popescu, notarul de pe strada Mărășești. A lucrat cu taică-tu la fabrică. El o să-ți spună.
M-am dus. Notarul, un om scund cu mustață albă, a pus oferta pe birou, s-a uitat la extrasul de carte funciară, a dat din cap de câteva ori, apoi a scos o lupă și s-a uitat la semnătura Elisabetei, apoi la ștampila notarului de pe procură.
— Semnătura e autentică, a spus. Dar vezi aici… data. E din 2 august. Iar ștampila e din 4 august. Două zile diferență. Asta nu se poate. Trebuie semnată și ștampilată în aceeași zi, la sediul notariatului. Dacă nu… procură e nulă.
Am rămas cu inima cât un purice. Nulă. Auzi, cuvântul ăla frumos, „nulă”.
— Și ce trebuie să fac?
— Să dai o declarație la biroul notarial, cu mama soției, să-i pună semnătura pe o cerere de constatare a nulității. Apoi avocatul face restul. Durează. Dar se poate desface totul.
A durat. Două luni și șapte zile. În tot acest timp, Elisabeta a locuit în căsuța din spatele curții, cu Zdreanță pe preș, cu perdeaua galbenă trasă seara, cu miros de busuioc și de sobă cu lemne. Claudiu a mai trecut de două ori pe strada noastră, cu mașina aceea neagră, dar n-a oprit. Am sunat-o o dată pe Corina, soția lui. A râs. A zis că nu știe nimic, că ea nu s-a băgat în „afacerile” soțului. Și-a văzut de copii, de casă. De Claudiu.
În joia aia, la sfârșit de octombrie, am primit telefonul. Procură declarată nulă. Casa de pe Dorobanților revenea Elisabetei prin hotărâre judecătorească, cu cheltuieli plătite de Claudiu. Șaisprezece mii de lei. Exact cât luase el de la firmă ca avans pentru vânzare. Totul se întorsese.
Când i-am spus Elisabetei, era în căsuță, cu un ac și o ață, cârpind o ciorapă de lână. A lăsat ciorapul jos, pe preșul țesut de Ana. A stat mult așa, cu ochii pe flacăra sobei. Apoi a zis:
— Eu nu mă întorc acolo.
— Cum nu te întorci? E casa ta. Judecata a dat-o înapoi.
— Nu mă întorc. Casa aia nu mai e a mea de când mi-a călcat pragul cu actele. Are patruzeci și trei de ani de când am intrat prima dată, mireasă, cu soțul meu, Dumnezeu să-l odihnească. Dar acum… miroase a trădare. Poți să-ți miroasă o casă a trădare? Acum îmi miroase.
Am făcut atunci un lucru pe care nu l-am spus nimănui multă vreme. Am mers la bancă, am luat un credit de douăzeci de mii de lei pe șapte ani, cu garanție pe dubița Volkswagen. Am chemat-o pe Elisabeta la notarul Popescu, pe strada Mărășești. Acolo, în biroul ăla mic cu miros de hârtie veche, am semnat un contract de vânzare-cumpărare. Casa de pe Dorobanților — trei sute douăzeci de mii de lei. Din banii ăia, o parte au mers la bancă, să plătesc tot ce aveam restanțe. Restul, Elisabeta i-a pus într-un cont. A spus că-i lasă nepotului nostru, băiatului de opt ani, „când o fi mare și-o vrea să facă ceva serios”.
La plecare, pe treptele notariatului, Elisabeta s-a oprit și s-a întors către mine. Am văzut-o pentru prima dată zâmbind cu adevărat, cu dinții ăia de ei, mărunți și galbeni, și cu mâna pe capul lui Zdreanță.
— Tu m-ai întrebat odată, noaptea, ce-a vrut Claudiu de la mine. N-ai întrebat-o cu voce tare, dar te-am auzit. Voia banii. Voia banii și îi părea rău că nu veneau mai repede. Dar tu… tu ai vrut altceva.
— Ce-am vrut eu?
— Tu ai vrut să nu fie lumea asta chiar atât de rea pe cât pare. Și m-ai lăsat să cred și eu asta.
Apoi a urcat în dubița mea, cu Zdreanță lângă ea pe bancheta din față, și am pornit înapoi spre Trei Movile, prin Timișoara aia a noastră, cu tramvaiele galbene și castanii goi de frunze, cu miros de fum și de toamnă. Iar eu mă gândeam că n-o să mai fie niciodată o zi obișnuită, pentru că toate zilele astea în care am construit căsuța aia n-au fost pentru o bătrână alungată din casa ei. Au fost pentru ziua în care aveam să-i văd zâmbetul ăla mărunt pe treptele notariatului de pe Mărășești.
Și pentru o vulpe roșcată de câine care a ales să doarmă pe preșul nostru, nu pe canapeaua de piele a altcuiva.
