Mirela avea patruzeci și șapte de ani și o cofetărie pe strada Aurel Vlaicu, în Craiova, cu vitrina plină de amandine și cu un miros de vanilie care se ținea de hainele ei până seara. Soacra ei, Cornelia, locuia la etajul trei al blocului din spate, într-un apartament pe care îl cumpărase încă din '89, cu economii de-o viață și cu un împrumut pe care nimeni din familie nu-l mai pomenea.
Bărbatul Mirelei, Sorin, murise acum trei ani. Un stop cardiac, la patruzeci și nouă de ani, în timp ce încărca lăzi de făină în spatele cofetăriei. De atunci, Mirela și Cornelia rămăseseră legate una de alta ca doi oameni care s-au urcat din greșeală în același vagon și acum nu mai au cum să coboare.
— Tu crezi că eu n-am observat? zicea Cornelia, în fiecare duminică, la masă. Că de când a murit Sorin, tu nu mai vii la mine decât cu punga de la Mega Image în mână, de milă.
Mirela nu răspundea. Punea punga pe bufet, lângă rama cu poza lui Sorin în uniformă de la armată, și pleca în bucătărie să pună ceapa la călit pentru ciorbă.
Fiica lor, Alina, avea douăzeci și doi de ani, era studentă la Medicină în Craiova și locuia încă acasă, cu mama ei, în apartamentul de deasupra cofetăriei. Alina o vedea pe bunica ei rar — de sărbători, de ziua de naștere — și de fiecare dată pleca de acolo cu o durere de cap, pentru că discuția se învârtea mereu în jurul aceluiași lucru.
— Apartamentul ăsta e al meu, spunea Cornelia, bătând cu palma în masa din bucătărie. Și când am să mor, o să văd eu cui îl las. Poate nu vi-l las vouă, dacă tot vă e lene să veniți pe la mine.
Într-o seară de octombrie, cu geamurile aburite de la ciorba pe foc și cu televizorul mergând în surdină la un serial turcesc pe care Cornelia nu-l urmărea de fapt, dar îl lăsa pornit ca să nu se audă liniștea din apartament, Cornelia a sunat-o pe Mirela.
— Vino diseară. Am ceva să-ți spun.
Mirela a lăsat cofetăria în seama Danielei, fata care lucra cu ea de patru ani, și a urcat cele trei etaje cu inima strânsă. Nu pentru că se temea de Cornelia. Se temea de tăcerea aia grea care venea mereu înainte ca soacra ei să spună ceva care avea să doară.
Cornelia stătea la masă, cu un dosar galben în față — genul de dosar cu șnur, cumpărat de la orice librărie, pe care scrisese cu markerul: TESTAMENT.
— L-am făcut acum două luni, la notar, pe strada Unirii. Vreau să știi ce scrie în el, cât încă sunt în stare să-ți explic eu, nu să afli de la avocat, după ce mor.
Mirela s-a așezat. Pe fereastră se vedea blocul vecin, cu antena parabolică ruginită și cu un câine care lătra la fiecare mașină care trecea pe stradă, de vreo trei ani, fără să obosească.
— Apartamentul îl las Alinei. Nu ție.
Mirela a simțit cum i se usucă gâtul, dar n-a zis nimic. A împins doar cu degetul mare o pată de ceară de pe fața de masă, rămasă de la o lumânare din Ajunul Crăciunului trecut.
— Nu pentru că nu te-aș plăcea, a continuat Cornelia. Ci pentru că tu ești încă tânără. Poți să te recăsătorești. Și dacă apartamentul ăsta ajunge pe numele tău și tu te măriți cu altul, jumătate din el devine, prin lege, a bărbatului ăluia. Nu vreau ca ce-a strâns fiul meu, prin mine, să ajungă la un străin.
— N-am de gând să mă recăsătoresc, a spus Mirela, cu vocea plată.
— Azi nu ai de gând. Peste cinci ani, cine știe.
A urmat o tăcere în care singurul sunet era fâsâitul caloriferului și, de undeva de afară, muzica dintr-o mașină oprită la semafor.
— Mai e ceva, a zis Cornelia, deschizând dosarul. Am pus o clauză. Alina moștenește apartamentul, dar cu condiția să nu-l vândă timp de zece ani și să nu te treacă pe tine cu acte de proprietate comună, nici măcar parțial. Dacă încalcă asta, apartamentul trece la nepotul meu de la Constanța, băiatul soră-mii.
Abia atunci Mirela a ridicat privirea.
— Deci ai făcut din fiica mea o unealtă ca să mă ții departe de ceva ce oricum nu ți-am cerut niciodată.
— Am făcut din nepoata mea o moștenitoare responsabilă.
Mirela a plecat de acolo fără să mai bea ceaiul pe care i-l pusese Cornelia pe masă. A coborât cele trei etaje repede, aproape alergând, și a intrat în cofetărie deși era închisă de mult, doar ca să stea puțin în liniște printre tăvile goale și mirosul de zahăr ars rămas de peste zi.
Lucrurile s-au înăsprit în iarna aceea. Cornelia a început să vină la cofetărie nu ca musafiră, ci ca inspector: verifica bonurile, întreba cât a costat marmita nouă de ciocolată, spunea că Mirela cheltuiește prea mult pe ambalaje și că, dacă tot fiul ei nu mai e să vadă banii duși pe apă sâmbătă, măcar ea are grijă ca afacerea să nu se ducă de râpă din prostie.
Alina asista la toate astea tăcută, prinsă între mama ei, pe care o vedea în fiecare zi obosită și cu ochii roșii, și bunica, singura legătură care-i mai rămăsese cu tatăl ei mort.
Într-o zi de februarie, cu zăpadă murdară pe trotuare și cu geamul cofetăriei acoperit de aburi, Alina a venit de la facultate direct la magazin. Avea în geantă rezultatul de la un examen important — luase nota maximă la anatomie — și voia să-i spună mamei ei, dar a găsit-o pe Mirela plângând în spatele tejghelei, cu telefonul în mână.
— Ce s-a întâmplat?
— Bunica ta a sunat la bancă. A cerut informații despre creditul pe care l-am luat pentru cuptorul cel nou. S-a prezentat ca fiind garantul meu moral, așa a zis funcționarei, deși ea nu are nicio legătură cu împrumutul ăsta. Voia să știe dacă întârzii cu ratele.
Alina a lăsat geanta jos, lângă un raft cu cutii de bomboane pregătite pentru Dragobete, și a simțit cum ceva din ea, ceva ce ținuse strâns până atunci din respect pentru bunica ei, s-a rupt de tot.
A urcat direct, fără să sune înainte.
Cornelia i-a deschis în halat, cu părul prins într-o basma, mirosind a leacuri pentru reumatism.
— Bunico, de ce ai sunat la banca mamei?
— Am dreptul să știu în ce belele intră familia asta.
— N-ai niciun drept. Nu ești garant, nu ești coproprietar, nu ești nimic în actele alea. Ai mințit ca să obții informații.
— Am vorbit cu ei ca o femeie în vârstă, îngrijorată pentru nora ei.
— Ai vorbit cu ei ca să ai o armă. Ca să poți spune, la prima ceartă, uite, e și datoare la bancă, pe deasupra.
Cornelia s-a așezat pe canapeaua din living, sub un tablou cu un peisaj de munte cumpărat de la un târg din Poiana Brașov, cu vreo douăzeci de ani în urmă.
— Vreau doar ca lucrurile lăsate de tatăl tău să rămână în picioare. Atâta tot.
— Lucrurile lăsate de tata sunt eu și mama. Restul e beton și acte.
A urmat o tăcere lungă, în care Alina a simțit că, pentru prima oară, nu mai vorbea cu o bunică, ci cu un om speriat că, murind, n-o să mai conteze pentru nimeni.
Peste două săptămâni, Cornelia a căzut pe scara blocului, chiar pe palierul dintre etajul doi și trei, alunecând pe niște ape scurse de la un vecin care spălase pe hol. S-a ales cu un braț fracturat și cu o spaimă care a ținut-o trei zile la Spitalul Județean din Craiova.
Mirela a fost prima care a venit. A stat pe scaunul de plastic din salon, lângă patul Corneliei, i-a adus pijamale curate și un termos cu ceai de mușețel, deși nimeni n-o rugase nimic.
— De ce ai venit? a întrebat Cornelia, cu brațul în ghips ridicat pe o pernă.
— Pentru că, dacă păție ceva Alinei, eu aș vrea ca cineva să vină lângă ea. Chiar dacă între noi două lucrurile nu stau bine.
Cornelia a tăcut multă vreme, uitându-se la fereastra prin care se vedea parcarea spitalului și un salvamed intrând cu targa goală.
— Am scris testamentul ăla din frică, a spus în cele din urmă. Nu de tine. De mine. De gândul că, dacă apartamentul ajunge pe mâna cui nu trebuie, eu n-o să mai fiu nimic în amintirea nimănui. O grămadă de metri pătrați și-atât.
— Puteai să-mi spui asta direct, în loc să pui condiții și clauze.
— Nu știu să vorbesc altfel decât prin acte. Am fost contabilă treizeci de ani. Așa gândesc.
Mirela n-a răspuns imediat. A turnat ceai în capacul termosului și i l-a întins.
— Testamentul rămâne cum ai vrut tu, a spus Cornelia câteva zile mai târziu, când s-a întors acasă cu brațul încă în ghips. Dar am scos clauza aia cu banca și cu verificatul. N-am dreptul să mă bag în ce faci cu firma ta.
N-a fost o împăcare completă. N-au plâns îmbrățișate, n-au promis că totul se schimbă de mâine. Dar în martie, când Cornelia s-a dus la același notar de pe strada Unirii, a adăugat un singur rând în josul actului: dreptul de uzufruct viager al Mirelei asupra apartamentului, indiferent de starea ei civilă viitoare — pentru munca depusă în ultimii ani, în care s-a ocupat de aprovizionarea și îngrijirea mea, cum scria acolo, cu litere de mână, strâmbe din cauza brațului încă amorțit.
Alina a aflat abia peste o lună, când bunica i-a spus, într-o duminică, în timp ce mâncau amândouă sarmale reîncălzite de la Mirela, adusă special din cofetărie.
— Nu mai e nevoie să porți tu grija actelor astea, i-a zis Cornelia. Le-am pus la punct singură, ca să nu vă mai certați voi pentru mine când n-oi mai fi.
Alina n-a spus nimic. A luat furculița și a mâncat mai departe, uitându-se pe geam la câinele vecinului, care încă lătra la mașinile de pe stradă, cu aceeași încăpățânare de acum trei ani, ca și cum nimic din blocul ăsta nu s-ar fi schimbat vreodată.
