Stau în capătul mesei lungi din salonul de evenimente al hotelului și mă simt ca un acuzat la proces. Orchestra cântă jazz, lumea ridică paharele, iar nevastă-mea tocmai a semnat hârtiile fără să clipească. De fapt, ea nu prea clipește niciodată când lucrurile devin grele. Pe asta m-am bazat și acum.
Se numește Ioana. Are treizeci și patru de ani și obiceiul enervant de a termina propozițiile altora. În seara asta n-a zis nimic. Doar a tras un scaun, a pus poșeta pe masă și a citit fiecare pagină, cu degetul pe margine, ca o contabilă bătrână care nu se grăbește pentru nimeni. Nici măcar pentru cei optzeci de invitați care așteptau spectacolul.
Petrecerea era pentru mine. Promovarea la director regional, la firma de transport din București, Panoramic Logistics. Trei ani am așteptat postul ăsta. Am făcut ore suplimentare, am pupat inele, am rezolvat depozite blocate în Constanța și hârtii pierdute la Arad. Când a venit achiziția, firma-mamă din afară, Topp Solutions, m-a confirmat pe mine. Chiar eu, Andrei Munteanu, băiatul care acum zece ani ducea saci cu ciment lângă Gara de Nord.
Mama e motivul pentru care Ioana a semnat în seara asta. Nu pot să spun că-mi pare rău. Mama a scos mapa aia subțire din geantă ca pe un act notarial de care depindea tot viitorul meu. „Semnează, Ioana. Băiatul meu nu mai are nevoie de tine”, a zis pe un ton de sentință judecătorească. Sora mea a încremenit lângă fereastră. Mătușa mea și-a pus o mână la gură, dar ochii îi zâmbeau.
Eu o țineam pe Ioana de umeri. În mintea mea totul era deja rezolvat. Divorțul însemna că eu rămân cu apartamentul din Drumul Taberei, cu mașina, cu toate bonusurile din noul contract și, cel mai important, fără o nevastă care gătea prea bine ca să nu-mi fie frică de ce ascunde.
Acum, când vorbesc, mi se pare că tot eu sunt cel care se scuză. Dar în seara aia chiar credeam că am câștigat. Toastul ăla stupid, „soția mea nu știe decât să fiarbă ciorbă și să pună cravata la locul ei”, l-am spus ca să râdă lumea. Au râs. Mai puțin Ioana.
Sora mea a întrebat: „Ești sigur, Andrei?” I-am spus să nu se bage. Mama mi-a făcut semn că e mândră de mine. Am ridicat paharul de șampanie, ca un imbecil care încă n-a înțeles că dușmanul adevărat stă la capătul mesei cu pixul în mână.
Ioana a semnat. Patru semnături, fără ezitare. Pixul auriu de la recepție a alunecat pe hârtie ca-n filme. Apoi s-a ridicat, și-a netezit rochia și mi-a urat succes la promovare. „Bucură-te cât poți”, a mai adăugat. Atât.
Am râs. Am crezut că e orgoliu de femeie părăsită. Nici măcar n-am observat că nu și-a luat poșeta. Nici mama nu s-a prins. Nimeni nu s-a prins.
Dimineața următoare m-am dus la sediu cu un costum nou, cumpărat din banii de primă de instalare. La intrare, femeia de la recepție m-a privit ca pe un strigoi. Am urcat la etajul șapte și am văzut-o pe Crina, asistenta mea, venind spre mine cu un plic galben în mână. Era albă ca un perete proaspăt zugrăvit.
„Andrei, așteaptă…” a zis ea.
„Ce e, Crina? Am întârziat la ședința cu acționarii?”
„Nu. Ai fost concediat. Azi dimineață.”
Am apucat plicul. Restructurare, scria. Post desființat ca urmare a reorganizării. Semnat: Ioana Munteanu, fondatoare Topp Solutions.
Am simțit cum mi se înmoaie picioarele. Ioana. Firma care cumpărase Panoramic Logistics. Firma care-mi aprobase promovarea. Firma care, acum, mă arunca în stradă cu o semnătură digitală.
Am sunat-o. De zece ori. Vocea aia egală de robot de la telefon spunea același lucru: „Apelul nu poate fi efectuat.” Mama a sunat-o și ea. „Ioana, draga mea, e o neînțelegere…” Fără răspuns.
Abia seara am înțeles. Divorțul pe care-l semnasem prevedea că fiecare rămâne cu activele pe care le deține individual. Ioana deținea nouăzeci la sută din tot ce aveam. Nu pentru că i le-am dat eu, ci pentru că ea le-a cumpărat când eu habar n-aveam. Firma, casa, mașina, până și asigurarea de sănătate privată de la Regina Maria. Toate în numele ei.
Mama a leșinat în bucătărie. Serios, nu dramatic. A trebuit să-i dau apă cu zahăr. Sora mea stătea pe canapea și repeta: „Ți-am spus eu. Ți-am spus eu să nu faci pe nebunul.”
Am stat toată noaptea la fereastră, în apartamentul care nu mai era al meu, uitându-mă la blocul cenușiu de vizavi. La ora două dimineața mi-a picat fisa: eu o insultasem pe singura persoană care mă ținuse în viață toți anii ăia. Nu prin milă, ci prin tăcere.
A doua zi m-am dus la biroul de avocați al Ioanei, pe Calea Victoriei. Clădire veche, lift cu uși de lemn, miros de cafea și hârtii. N-am anunțat pe nimeni. M-am așezat pe un scaun din hol și am așteptat-o.
A ieșit la ora unu, cu paltonul pe braț. Nu părea obosită, nu părea mulțumită. Părea doar ocupată.
„Vrei să-mi spui că îți pare rău?” a întrebat.
„Nu. Vreau să-ți spun că am fost prost.”
A închis geanta. „Da. Ai fost. Dar nu asta mă deranjează.”
„Atunci ce?”
„Că n-ai citit contractul pe care mama ta l-a scris pe genunchi. Și acum crezi că am făcut o răzbunare.”
Avea dreptate. Nu făcuse nicio răzbunare. Doar semnase un act pe care altcineva îl scrisese prost. Contractul ne despărțea așa cum ne-am construit, de fapt, căsnicia: fiecare cu amănuntele lui, fiecare cu grijile lui, fiecare cu lucrurile pe care nu voia să le spună.
Am vândut apartamentul din Drumul Taberei peste două luni, ca să acopăr ratele și datoriile făcute pentru petrecere. Patruzeci și trei de mii de lei. Atât m-a costat seara în care am ridicat paharul.
Mama a venit la mine cu un caiet și mi-a spus să fac o listă cu ce-mi mai doresc de la viață. Am făcut-o. Pe primul rând am scris: „să nu mai las pe nimeni să semneze în locul meu.”
Ioana a întrebat-o pe sora mea, într-o zi, dacă sunt bine. Sora mea i-a zis că plâng noaptea și mă duc la sală dimineața. Ioana a zis doar: „Bine.”
N-am mai sunat-o. N-am mai cerut scuze. Dar în fiecare dimineață, când deschid frigiderul și văd borcanul cu zacuscă de acum două luni, înțeleg exact ce a vrut să spună când mi-a urat succes. Nu mi-a urat să reușesc în viață. Mi-a urat să supraviețuiesc în cea pe care mi-am ales-o singur.
