Mirela Constantinescu avea cincizeci și opt de ani și douăzeci și trei dintre ei îi trăise cu mirosul de piele și burete de tapițerie în nas. Atelierul îl deschisese soțul ei, Sandu, într-o baracă din tablă pe strada Zorilor din Craiova, iar după ce Sandu murise de infarct în urmă cu șapte ani, Mirela continuase singură. Repara canapele, scaune de mașină, uneori și șei pentru cei de la hipodrom. Clienții o cunoșteau, o sunau direct pe mobil, nu mai trecea nimeni pe la firmă cu programări.
Fiul ei, Bogdan, avea treizeci și doi de ani și lucra la atelier de la nouăsprezece. Nu terminase facultatea — renunțase în anul doi, la Politehnică, zicând că oricum viitorul lui era acolo, printre role de piele ecologică și capse. Mirela nu se opusese. Îl învățase tot ce știa. Îi dăduse și procură pe firmă, ca să poată semna facturi când ea era plecată la piață sau la doctor.
În primăvara asta Bogdan se însurase cu Alina, o fată din Filiași, contabilă la o firmă de transport. Nunta fusese modestă, la un restaurant de pe Calea București, vreo optzeci de invitați, tort de la o cofetărie de cartier. Mirela plătise jumătate din nuntă — nouă mii de lei — fără să crâcnească. Așa se cuvenea, ziceau toți: mama plătește pentru fiu, cum plătise și pentru ea soacra ei, cu treizeci de ani în urmă.
Ce n-a spus nimănui, nici măcar prietenei ei celei mai bune, Ortansa, era că în vara aceea, chiar înainte de nuntă, Bogdan îi ceruse să-i cedeze cincizeci la sută din atelier. „Ca să fie și pe numele meu, mamă, oficial. Așa arată mai bine în fața Alinei, că doar o să locuim tot aici, în Craiova, o să investim în afacere."
Mirela semnase. Fusese la notar pe strada Unirii, plătise ea taxele — vreo opt sute de lei — și ieșise de acolo cu senzația că face un lucru firesc, ba chiar frumos: își împarte munca de-o viață cu copilul ei.
Lucrurile s-au schimbat în august.
Alina rămăsese însărcinată — asta anunțaseră cu bucurie de ziua Mirelei, pe 15 august, la un grătar în curtea casei din Bariera Vâlcii. Mirela plânsese de fericire, îi cumpărase deja o pătuț pliabil de la un magazin din centru, îl ținea în debara, cu eticheta încă pe el.
Dar peste trei săptămâni, într-o miercuri seara, Bogdan a venit la atelier fără Alina. Mirela tocmai închidea, punea lacătul pe ușa de tablă. El i-a spus, uitându-se în altă parte, spre stâlpul cu firma veche:
— Mamă, hai să vorbim serios. Alina zice că e mai sănătos să nu mai vii tu zilnic aici. Că te obosești, că ai și vârsta ta. Zice că ar trebui să te retragi, să-ți iei partea în bani, iar eu să preiau tot.
— Ce parte în bani, Bogdane? Eu am pus atelierul ăsta pe picioare cu taică-tău, cu mâinile astea!
— Păi de-aia. Meriți odihnă. Îți dăm… ne-am gândit la vreo cincisprezece mii de lei, ca despăgubire, și tu te retragi de tot din firmă. Semnezi la notar, cedezi și partea ta de cincizeci la sută, și gata.
Cincisprezece mii de lei. Pentru douăzeci și trei de ani. Pentru un atelier care, doar în stocul de piele și mașini de cusut industriale, valora peste o sută de mii.
Mirela n-a țipat. A întrebat doar, cu geanta încă atârnată pe umăr:
— Și dacă nu vreau?
— Atunci Alina zice că nu mai vine cu copilul pe-aici. Zice că nu vrea ca fiul ei să crească într-o familie unde bunica se ceartă cu tata pentru bani. Mamă, gândește-te la nepot.
A fost prima dată când cineva folosea copilul nenăscut ca pe o unealtă de negociere. Mirela a simțit cum i se face frig în palme, deși era cald, era încă august, greierii cântau undeva printre buruienile din spatele atelierului.
N-a răspuns nimic în seara aia. A încuiat, s-a urcat în Logan-ul ei vechi, mov decolorat de soare, și a plecat acasă.
A doua zi dimineață n-a deschis atelierul.
A sunat-o pe Ortansa, care lucra ca asistentă la un cabinet notarial, chiar cel de pe strada Unirii unde semnase actele de cesiune vara trecută.
— Ortansa, tu știi cine e cel mai bun avocat pe proprietate și firme din Craiova?
— Ce s-a-ntâmplat, Mirela?
Mirela i-a povestit totul, fără să plângă, cu o voce plată, ca și cum ar fi citit o listă de cumpărături. Ortansa a tăcut o vreme, apoi a zis:
— Ai actele de la cesiune la tine?
— Le am acasă, într-un dosar albastru.
— Adu-le mâine la birou. Și, Mirela — nu mai vorbi cu Bogdan până nu vezi actele cu avocatul.
Timp de nouă zile, Mirela n-a răspuns la telefon când suna Bogdan. A răspuns o dată, scurt: „Sunt ocupată, vorbim când am eu timp." A simțit, pentru prima oară în viața ei de mamă, că nu-i mai datorează nimănui o explicație imediată.
La avocat, un bărbat slab, cu ochelari groși, pe nume Cristian Dobre, care avea biroul într-un bloc vechi din zona Piața Chirii, Mirela a aflat ce nu știuse: actul de cesiune fusese redactat astfel încât cele cincizeci la sută cedate lui Bogdan nu includeau și clădirea în sine — barăca de tablă și terenul de sub ea rămăseseră, din 1998, pe numele ei personal, moștenite de la tatăl ei. Bogdan avea jumătate din firmă, din utilaje, din stoc. Dar nu avea nimic din pământ și din construcție.
— Practic, doamnă Constantinescu, dacă vă retrageți din firmă, fiul dumneavoastră rămâne cu jumătate dintr-o afacere care funcționează într-un spațiu pe care nu-l deține. Poate să continue doar dacă dumneavoastră îi permiteți să folosească terenul. Aveți toate cărțile în mână.
Mirela a stat cu dosarul albastru în poală, în biroul ăla mic, cu un calorifer electric care zumzăia în colț, și a simțit pentru prima oară de la moartea lui Sandu că nu e slabă. Era doar obosită să lupte singură.
A cerut avocatului să pregătească două documente: o notificare oficială către Bogdan, prin care îl anunța că, dacă dorește să continue activitatea pe teren, va trebui să plătească o chirie lunară de piață — undeva la două mii cinci sute de lei — și un contract de comodat revocabil, nu gratuit, nu pe vecie. Și, separat, a cerut ca despăgubirea propusă de fiul ei — cei cincisprezece mii — să fie ridicată prin instanță la o valoare reală, calculată de un expert evaluator, dacă tot voiau s-o cumpere din afacere.
Peste o săptămână, Bogdan a primit notificarea prin executor judecătoresc, acasă, în blocul din Craiovița Nouă unde locuia acum cu Alina. A sunat-o pe Mirela imediat, țipând în telefon că e „nerecunoscătoare", că „așa se poartă o mamă cu fiul ei bolnav de grijă", că Alina plânge.
Mirela l-a ascultat până la capăt, apoi a spus, calm, cu geanta pe masă și dosarul albastru lângă ceașca de cafea rece:
— Bogdane, eu ți-am dat jumătate din munca mea de bunăvoie, pentru că am crezut că mergem înainte împreună. Tu ai vrut să mă scoți din propria mea afacere cu cincisprezece mii de lei, folosind un copil care nici nu s-a născut încă. Acum îți spun eu condițiile: dacă vrei să lucrezi pe terenul ăsta, plătești chirie, ca oricine. Dacă vrei să-mi cumperi partea, o cumperi la preț de expert, nu la preț de milă. Restul discuțiilor le facem prin avocați.
A închis telefonul. Pentru prima oară în doi ani, mâinile nu-i mai tremurau când punea receptorul jos.
Peste trei luni, în noiembrie, Bogdan a acceptat oferta expertului — o sumă de șaptezeci și opt de mii de lei pentru partea lui de cincizeci la sută, plătibilă în rate, garantată cu un angajament notarial. Mirela a rămas unica proprietară a atelierului de pe strada Zorilor, cu tot cu teren, cu tot cu firma veche pe care încă scria, cu litere decolorate, „Tapițerie Sandu Constantinescu".
Nepotul, un băiețel pe care l-au numit Matei, s-a născut în februarie. Mirela l-a văzut prima oară la maternitate, prin geamul secției de neonatologie, pentru că Alina nu voise s-o lase înăuntru. N-a insistat. A pus un plic cu bani pentru scutece la recepție, prin asistentă, și a plecat.
Pătuțul pliabil e încă în debara, cu eticheta pe el. Nu l-a mai scos. Uneori, când trece pe lângă debara să ia o cutie cu nasturi de alamă pentru un scaun de mașină, se oprește o secundă în fața ușii, dar n-o deschide.
