Luminița stătea pe marginea căzii și-și freca tâmplele cu degetele ude. Din sufragerie se auzea vocea Anei, care îi dicta instalatorului — la telefon, pe speaker — unde să pună priza pentru mașina de spălat. „Nu acolo, domnule, ce nu înțelegeți? Am zis lângă colț, lângă colț, nu în mijlocul peretelui!”
Soțul ei, Rareș, era în bucătărie. Curăța cartofi, dar cu un aer de om care face un sacrificiu uriaș. În chiuvetă curgea apa. Pe masă zăcea telefonul Luminiței, lângă o farfurie cu roșii tăiate.
— Dă-mi telefonul o secundă, zise Rareș.
Nu se întoarse spre ea. Vorbea cu peretele. Mâna lui se întinse deja spre aparat.
— Îmi trebuie un cod de la bancă. Pentru mama.
Luminița a ridicat privirea. A văzut cum degetele lui Rareș se opriseră la doi centimetri de ecran, ca și cum așteptau permisiunea. Dar nu așteptau. El lua mereu lucrurile ei ca și cum erau comune. Și le punea la loc doar când ea îl privea prea insistent.
— Ce cod?
— O chestie măruntă. O confirmare pentru creditul din magazin.
Luminița a strâns prosopul de bucătărie în mână. Îl ținuse pe umăr, l-a coborât și l-a pus pe masă, lângă roșii. Făcea asta mereu, prosopul ajungea întotdeauna pe masă.
— Ce credit, Rareș?
Din sufragerie a intrat Ana, soacra ei. Era în capot, unul vechi, de culoarea stafidelor, și ținea în mână o mostră de faianță. Și-o lipise de piept ca pe un dosar important.
— Luminico, nu începe acum, zise ea. Băiatul așteaptă să-i spun unde merge cada.
„Băiatul” avea vreo cincizeci de ani și aștepta în sufragerie, cu o mistrie într-o mână și cu șapca în cealaltă. Se uita la peretele proaspăt gletuit ca la un tablou.
— Ce faianță? întrebă Luminița.
— Asta. Cu dungi gri. Am văzut-o la vecina de la doi, ei i-a ieșit superb. Nu vreau să arăt ca o săracă la mine-n casă, ce e așa greu de priceput?
Luminița nu a răspuns. A simțit cum apa din chiuvetă clocotește prea tare. A răsucit robinetul. Apa s-a oprit, dar țârâia încă, rar, pe o farfurie uitată acolo.
Rareș ținea încă mâna întinsă spre telefon.
— Pe tine e mai simplu, zise el. Eu am cardul de credit încărcat, știi. Tu n-ai nimic pe numele tău.
Luminița nu a spus nimic. A luat telefonul. L-a deblocat singură, a deschis aplicația băncii. Nu era niciun cod de confirmare. Era însă o notificare: „Cerere de credit aprobată. Confirmați până la 12:30.”
Suma era scrisă cu cifre mari, deasupra unui buton verde: 24.890 de lei.
S-a uitat la ea multă vreme. Cartofii se înnegriseră în apă. Din sufragerie se auzea instalatorul: „Doamna, da’ cada a doua n-o mai car singur, că mă rup.”
— Rareș, zise Luminița.
Vocea îi era joasă, dar foarte clară. Degetul ei stătea pe ecran, deasupra butonului verde.
— Când ai depus cererea în numele meu?
Rareș a rămas cu mâna întinsă, dar acum arăta ca un om care a apucat ceva fierbinte și nu mai știe cum să dea drumul.
— Nu am depus nimic. M-am uitat doar la condiții.
— În cerere sunt datele mele. CNP-ul meu. Și e semnată.
Ana s-a apropiat de masă. A pus mostra de faianță jos, lângă roșii, cu gestul celui care aduce dovezi la tribunal. S-a uitat la telefon, apoi la Rareș, apoi iar la telefon.
— Bine, și ce dacă? zise Ana. Tu ești soția lui. Dacă el garantează, ce contează cine semnează?
Luminița a lăsat telefonul pe masă, cu ecranul aprins. S-a uitat la Ana. Apoi la Rareș. Apoi a luat o roșie din farfurie și a mușcat din ea. Fără sare, fără pâine. Roșia era rece și acră. A mestecat, fără să spună nimic.
Rareș a făcut un pas spre ea.
— Lumi, e un împrumut mic. Mama are nevoie de o baie normală. Camera aia arată ca un șantier. Oamenii râd de ea.
— Oamenii, zise Luminița, nu vin la ea acasă să-i verifice faianța.
Ana a ridicat bărbia. Avea o expresie de martir, genul care nu atacă, doar se plânge că trebuie să explice iar lucruri evidente.
— Când te-am primit în familia noastră, fetițo, nu te-am întrebat cât ai în cont. Am zis că facem una. Așa se poartă între noi.
Luminița a terminat roșia. A pus codița pe farfurie, cu grijă, ca pe un obiect care merita locul exact.
— Între noi, a repetat ea, cu buzele încă ude.
A ieșit din bucătărie. În sufragerie, instalatorul o privea cu coada ochiului. Se vedea că auzise tot. Avea în mână o țeavă ruginită, pe care o ținea fără motiv, ca și cum nu știa unde s-o pună.
— Lăsați țeava jos, i-a spus Luminița. Și plecați. Lucrarea s-a oprit.
Omul s-a uitat la Ana, care apăruse în ușa bucătăriei.
— Cum s-a oprit? Cine plătește avansul pentru manopera de azi?
— Avansul l-am pregătit eu de dimineață, când am văzut mesajul Anei că vine cineva la cadă, zise Luminița. Îl plătesc, dar nu pentru faianță. Pentru ziua de astăzi, atât cât ați lucrat. Luați-vă sculele și plecați.
Rareș a venit după ea. Avea fața roșie, dar nu de rușine, ci de acea furie a oamenilor prinși într-o minciună mică, pe care nu pot s-o mai mărească fără să-și taie singuri craca.
— Luminița, nu face scandal. Omul a muncit toată dimineața.
— Omul a muncit la o lucrare pe care nu am cerut-o. Nici eu. Nici tu, de fapt. Tu doar ai semnat o cerere cu datele mele. Ți-am dat buletinul să-mi faci o programare la medic. Pentru asta aveai nevoie de el. Nu pentru un împrumut.
S-a lăsat o liniște atât de grea, că se auzea cum mistria instalatorului atinge ușor peretele.
Apoi Ana a zis, din pragul bucătăriei:
— Nu cumva să iei în seamă vorbele ei, Rareș. Te cunosc de când te-ai născut. Ea nu știe ce-nseamnă să îngrijești o casă.
— Casa asta, i-a răspuns Luminița, este a mea.
S-a auzit un sunet pe care Luminița nu-l mai auzise niciodată în acea casă: Ana a râs. Un râs scurt, tăios, ca o crenguță ruptă. Și-a strâns capotul în jurul taliei. Roșiile de pe farfurie, tăiate încă de dimineață, lăsaseră pe masă un cerculeț de zeamă care mirosea a vară veche.
Luminița a scos din buzunarul halatului o foaie împăturită. Era un extras de la bancă, imprimat dimineață, la ora opt, de la bancomatul de pe colț. Îl ținuse pliat în buzunar tot drumul. Cifrele îi rămăseseră pe degete, ca un praf invizibil: soldul contului ei de economii, deschis acum unsprezece ani, cu o lună înainte de nuntă. Pe el erau 71.000 de lei. Strânși din salariul ei de asistentă de noapte la spitalul județean, din gărzi de Paște și de Crăciun, din ture suplimentare pe care Rareș nici nu le observase.
„Pune-i și numele lui”, îi spusese mama ei atunci, la nuntă. „La bine și la greu.”
„Nu”, răspunsese Luminița. „La bine putem fi amândoi. La greu vreau să existe un cont de care nu se atinge nimeni.”
Mama o privise lung, apoi ciocnise șampania cu ea. „Bravo, fata mea.”
Acum, unsprezece ani mai târziu, Rareș avea nevoie de un împrumut pentru faianța mamei lui. Și a crezut că Luminița nu va observa.
— Uite ce e, zise Luminița, întinzând extrasul spre Rareș.
El l-a luat mecanic, ca pe un alt lucru al ei pe care avea dreptul să-l atingă. S-a uitat la sumă. A priceput abia după câteva secunde, când Ana s-a apropiat și a mirosit de la o palmă distanță foaia, ca un câine bătrân.
— Ai avut bani, a spus Ana.
Nu era o întrebare. Ura i se vedea în ridurile adânci de la colțurile gurii, ca niște paranteze care se închideau.
Rareș a lăsat foaia jos. Arăta ca și cum încă mai spera că extrasul era doar o poză. Luminița i-a luat foaia din mână, a împăturit-o la loc, exact pe liniile vechi, și a pus-o în buzunar.
— Vrei să știi de ce nu am semnat? Pentru că atunci când am cumpărat mașina, tu ai vrut s-o treci pe numele tău. Când am renovat dormitorul, ai plătit meșterii din contul tău, ca să existe chitanțe. Când a murit tata, tu ai întrebat dacă mi-a lăsat apartamentul din Pitești mie sau „nouă”. Mereu. Fiecare leu pe care l-am adus vreodată acasă a devenit, cu timpul, „al nostru”. Dar când a fost vorba despre al tău, a rămas al tău.
Rareș se uita la ea. Avea buzele ușor căscate. Nu putea nega. Formula cu „al nostru” îi aparținea. O folosea ca pe un scut, ca pe o măsură, ca pe un cântec de leagăn pentru conștiința lui. „Facem casa noastră. Firma noastră.” Dar munca era doar a ei.
— Eu am plătit avansul la apartamentul ăsta, zise Luminița. Dar tu ai semnat contractul. Că „așa e mai simplu”. Atunci nu am spus nimic. Acum îmi ceri să iau un împrumut pentru mama ta. Ca să pună faianță cu dungi gri.
A întins mâna spre Ana.
— Dați-mi mostra.
Ana a ezitat. A strâns bucata de ceramică la piept. Părea că i-o smulge cineva. Apoi a înțeles că nu e niciun capăt de negociere, doar o ușă care se închidea. A dat drumul mostrei. Luminița a primit-o în palmă. Rece, ușor abrazivă pe margini.
S-a dus la geamul din sufragerie, l-a deschis larg. Afară, în curtea blocului, doi copii jucau fotbal lângă tomberonul galben. Mirosul de var și de pulbere de glet se amesteca cu aerul rece de octombrie.
Luminița a aruncat mostra pe geam.
A zburat frumos, ca o farfurioară aruncată la țintă. A atins capota unei Dacia Logan parcate lângă trotuar și s-a spart în trei bucăți.
Ana a scos un sunet ca un geamăt de animal. Rareș a făcut un pas spre geam, ca și cum bucățile puteau fi recuperate.
Luminița s-a întors. S-a șters pe mâini de halat.
— Creditul nu se confirmă, zise ea. Cererea expiră la 12:30. Sunt 12:17. Dacă vrei, poți suna la bancă să o retragi. Ți-am lăsat telefonul pe masă.
Rareș s-a uitat la ceasul de pe perete. Era 12:18.
— Nu pot, zise el.
— Știu. Nici nu ai cum. Cererea e pe numele meu. Are nevoie de confirmarea mea. De mine.
Ana s-a apropiat de geam. Se uita la bucățile albe de ceramică de pe capota mașinii.
— Ești o femeie rea, Luminița.
— Nu. Sunt o femeie care a înțeles, într-o dimineață de octombrie, că soțul ei a pregătit-o de credit și a chemat-o la bucătărie s-o îndulcească cu cartofi.
Instalatorul a tușit.
— Eu plec, doamna. Dacă mă sunați, revin. Dar numai după ce vă lămuriți.
Luminița i-a dat banii. Îi pregătise dimineață, într-un plic, în celălalt buzunar al halatului, imediat ce citise mesajul Anei despre venirea lui — 350 de lei, cât se obișnuiește pentru o zi de montaj la o cadă. Omul i-a numărat, s-a uitat la Rareș, apoi la Ana, apoi a ieșit fără să mai zică nimic.
Luminița s-a așezat pe canapea. A scos telefonul. A deschis aplicația băncii. A apăsat pe butonul verde.
Nu ca să accepte.
Ca să schimbe parola.
Apoi a intrat în setări. A adăugat un al treilea nivel de verificare, cu o cheie fizică. Pe care o ținea de unsprezece ani într-o cutie de la pantoful de nuntă, deasupra dulapului.
— Ce faci? a întrebat Rareș.
— Îmi securizez contul. S-ar putea să mai am nevoie de el.
Ana a luat geanta din cuier. Și-a băgat picioarele în pantofii de casă, aceia cu flori albe, jerpeliți la călcâie. A deschis ușa. A ieșit pe scara blocului.
— Rămâi la mine? l-a întrebat pe Rareș, fără să se uite la el.
Rareș a stat nemișcat câteva secunde. S-a uitat la Luminița, care apăsa liniștită pe telefon. Apoi s-a uitat la bucata de faianță de pe capotă, la cei doi copii care jucau fotbal, la scara blocului unde Ana îl aștepta.
— Rămâi? a repetat Ana, mai tare.
— Rămâi, i-a spus Luminița fără să ridice privirea din telefon. Ai fi putut pleca oricând. Dar te-ai întors mereu. Așa că hai, du-te. Du-te să stai în baia aia fără faianță.
Rareș a pășit spre ușă. S-a oprit. A deschis gura. Luminița a scos cheia fizică din cutia de carton, a suflat peste ea, a băgat-o în telefon.
— Să nu uiți să returnezi mostra, zise ea.
Fără ironie. Fără zâmbet. Doar cu amabilitatea unei vânzătoare care îți amintește că magazinul se închide la nouă.
Rareș a plecat.
Luminița a rămas pe canapea. A mai așteptat un minut. Apoi s-a ridicat, a intrat în bucătărie, a scos cartofii din apă, i-a turnat pe o farfurie și i-a pus în dulap.
A doua zi de dimineață a mers la bancă. Nu să plătească datoria lui Rareș. Ci să-și închidă contul comun de cheltuieli, pe care Rareș îl alimentase ultima dată în martie. Cheltuielile casei mergeau în contul ei. El nu mai avea acces de la ora 12:30 a zilei precedente.
La bancă, o funcționară tânără, cu ochelari pe vârful nasului, a privit-o peste monitor.
— Doamnă, contul are 2.400 de lei. Îi transferați integral?
— Da, zise Luminița. Integral. În contul meu de economii. Și apoi îl închideți.
A durat unsprezece minute.
Când a ieșit din bancă, Luminița a sunat-o pe mama ei. I-a povestit tot. Mama a ascultat. Apoi a tăcut câteva secunde.
— Și faianța?
— A rămas pe capotă. Au venit copiii și au cărat-o. Ziceau că fac un puzzle.
Mama a râs. Un râs sănătos, de femeie care a crescut un copil și care a vândut castraveți în piață ca să-l țină în școală.
— Bine, Luminița. Bine.
Luminița a închis. A deschis din nou aplicația băncii, ca să se uite la soldul contului de economii. 71.000 de lei. Și o notificare: „Contul comun a fost închis. Beneficiar: titular principal.”
A intrat în magazinul de bricolaj. Nu pentru faianță. Pentru un lacăt. Unul nou, de alamă, cu chei sănătoase, 89 de lei.
În aceeași seară, a schimbat ușa de la intrare. Nu a avut nevoie de meșter. A făcut-o singură, cu o șurubelniță și cu patentul pe care le ținea în dulapul de sub chiuvetă.
Când a terminat, a încercat cheia nouă.
S-a închis ușor, cu un clinchet metalic.
