Bucătăria mirosea a lapte încins și a detergent de vase. Afară, în Ploiești, ploua de două zile fără oprire, iar pe geam se prelingeau șiroaie care făceau să pară că blocul plânge. Radu stătea rezemat de frigider, cu o cană de cafea în mână, și se uita la mine ca la o problemă de rezolvat.
— Nu ești în stare să ai grijă de el. Recunoaște. Semnează renunțarea și gata. Îl ducem la casa de copii. Acolo o să-i fie mai bine decât cu tine.
Afară se auzea un tramvai scrâșnind pe șine. Eu țineam copilul la piept. David avea patru luni și jumătate și tocmai adormise, cu pumnul strâns lângă gură, respirând ușor, cu sunetul ăla mic de animal care nu știe încă nimic despre lume. Îl legănam fără să-mi dau seama, din reflex, iar piciorul stâng îmi amorțise de atâta stat în aceeași poziție.
Radu nu ridicase vocea. Asta era cel mai rău. Spusese totul pe tonul cu care îmi amintea să plătesc întreținerea sau să cumpăr pâine. Ca și cum ar fi vorbit despre un obiect care nu mai încape în apartament.
— Tu chiar nu auzi ce vorbești? am întrebat. Am încercat să-mi țin vocea dreaptă, dar am simțit că tremură la capăt, ca o sârmă de rufe prea încărcată.
— Aud foarte bine. Uită-te la tine. De când s-a născut, nu mai dormi, nu mai mănânci, arăți ca o fantomă. Nu mai faci față. Eu muncesc de dimineața până seara, tu stai acasă și nici măcar atât nu poți.
A ridicat cana la gură, a sorbit, apoi a pus-o pe blat cu un zgomot sec. Lângă a mea. Două căni de cafea, una goală deja, una pe jumătate plină, între ele trei sute de mii de kilometri de tăcere.
Cu o seară înainte, David plânsese de la ora unu până la patru dimineața. Colici, spusese pediatrul. „Trece până la șase luni, aveți răbdare.” Radu se mutase în sufragerie, pe canapea, și nu mai revenise în dormitor de două săptămâni. Dimineața, când pleca la birou, eu încă stăteam pe marginea căzii, cu David în brațe, încercând să-l adorm cu zgomotul apei. Nici nu se uita la noi. Își lua geanta de laptop și închidea ușa cu cheia de două ori. Mereu de două ori. Ca și cum ar fi vrut să fie sigur că rămânem înăuntru.
Nu era vorba despre copil. Înțelegeam asta acum, cu o limpezime care mă durea în spatele ochilor. Radu nu suporta că nu mai eram doar a lui. Că în casă exista altcineva care plângea noaptea, care avea nevoie de mine, care mă trezea din somnul ăla adânc în care el mă știa. Nu era gelozie. Era altceva. Era supărarea unui om obișnuit să fie centrul universului și descoperind brusc că nu mai e.
— Dacă semnez, ce se întâmplă? am întrebat. Am vorbit rar, ca să mă aud și eu.
— Păi… el merge la stat, tu îți revii, ne vedem de viața noastră. Poate mai târziu, când ești în regulă, mai facem unul. Unul sănătos.
„Îți revii.” Ca și cum aș fi avut gripă. Ca și cum maternitatea ar fi fost o boală care se tratează cu pastile și concediu.
M-am uitat la David. Dormea cu buza de jos ușor desprinsă, iar pe frunte avea o urmă roșie de la elasticul cămășii mele. Mirosea a săpun de mușețel și a lapte acru. O să am imaginea asta în cap toată viața, mi-am spus. O să am nevoie de ea.
Radu s-a apropiat și a scos ceva din buzunarul de la spate. O coală de hârtie, împăturită în patru. A netezit-o pe masă, lângă farfuria cu biscuiți uitați de dimineață. „Declarație de renunțare la copil” scria sus, cu litere mari, iar dedesubt, pe ultimul rând, aștepta semnătura.
— Am luat-o de la secretariatul spitalului. Completezi datele, semnezi, și mâine o depunem. Nu trebuie să mergi nicăieri, mă ocup eu de tot.
Mâine. Adică a doua zi după ce împlineam patru luni și jumătate de când îl născusem. Mi-a întins un pix. Un pix simplu, albastru, cu sigla unei firme de asigurări. „Asigură-ți viitorul” scria pe el, cu litere aurii.
Afară, ploaia se oprise. Se auzeau picături căzând de pe pervaz, cu un ritm neuniform, ca o cortină de mărgele atinsă de vânt.
Nu m-am uitat la Radu. Am privit cana mea. Pe fund rămăsese zațul, conturul unei insule întunecate. Mama îmi spunea când eram mică să nu beau zațul, că o să rămân fată bătrână. Era o legendă de bloc, din anii șaptezeci, dar eu o credeam. Mama murise acum șase ani, pe 3 martie, într-o marți. M-aș fi dus la ea să-i spun ce mi se întâmplă, dar nu mai aveam unde. Așa că am stat și m-am uitat la zaț și m-am gândit că nu există legendă mai stupidă decât aia.
I-am luat pixul din mână. Radu a zâmbit. Un zâmbet scurt, de satisfacție, ca al unui copil care a terminat de rezolvat o problemă de matematică. A făcut un pas spre ușă, deja pregătit să sune pe cineva, să rezolve, să fie eroul zilei.
Am întors foaia pe partea goală și am scris, cu litere de tipar: „Eu, Radu Georgescu, renunț definitiv la apartamentul din Ploiești, str. Castanilor nr. 14, bl. C3, ap. 18, și la toate celelalte bunuri comune, în favoarea fiului meu, David Georgescu, și a mamei acestuia.”
Dedesubt, linia de semnătură. Am împins hârtia spre el.
— Asta e singura declarație pe care o s-o semnez azi.
Radu s-a oprit la doi pași de ușă. S-a întors. S-a uitat pe foaie și a râs, un râs scurt, nefiresc, pe nas.
— Tu ești nebună. Asta nu valorează nimic. Nu e legală.
— Nici a ta nu e legală fără acordul ambilor părinți. Dar a ta era deja completată. A mea e doar începutul.
Am scos telefonul din buzunarul halatului. Am format un număr pe care îl aveam salvat de luni de zile. Doamna Popescu, avocata de familie care se ocupase de moștenirea mamei. N-o sunasem niciodată pentru mine. Nici nu știam dacă mai are același număr. După două apeluri, a răspuns.
— Alo, doamna Popescu? Sunt Elena. Elena Radu. Am nevoie de dumneavoastră mâine dimineață. E vorba despre un copil și despre un apartament.
Radu stătea în picioare, cu gura ușor deschisă. Cana lui rămăsese pe blat, goală. Pe fereastră intra lumina de după ploaie, iar pe peretele din fața mea se desena umbra geamului împărțită în pătrate.
Am închis. M-am ridicat cu David în brațe. Aveam piciorul complet amorțit, dar nu-mi păsa. Am mers spre dormitor și am trântit ușa, nu din nervi, ci pentru că așa se închidea, dacă nu o ridicai de clanță.
În seara aia, Radu a plecat de acasă. A spus că se duce la mama lui, la Buzău, să stea câteva zile până „îmi revin”. A luat mașina, un Logan gri din 2018, cu un mâner de la torpedou rupt. Am urmărit din dormitor farurile cum se sting în capătul străzii. David dormea în pătuțul de lângă pat. Avea aceeași poziție, pumnul strâns. Ca și cum ar fi vrut să prindă ceva în somn.
N-am închis ochii până dimineață. La ora șapte mi-am făcut cafea. Am băut-o din cana lui Radu, ca să nu mai rămână două pe blat.
Două zile mai târziu, am depus actele de divorț. Doamna Popescu a spus că declarația scrisă de mine pe spatele foii valorează ceva: demonstrează intenția lui de a da copilul spre adopție fără acordul mamei. Instanța a acordat custodie exclusivă mie, iar Radu a cerut partajul apartamentului, ca să-și recupereze partea. A durat un an și trei luni. În data de 19 noiembrie, la ora zece dimineața, am semnat înțelegerea. Radu a primit echivalentul a treizeci și opt de mii de euro — jumătate din valoarea apartamentului, bani pe care i-am plătit dintr-un credit pe douăzeci de ani. Au rămas în cont 1.240 de lei.
Când a venit să-și ridice ultimele lucruri, am rămas în bucătărie cu David în brațe. El avea deja un an și patru luni și mergea de-a bușilea spre tot ce strălucea. Radu a stat în hol, cu două cutii de carton, și n-a întrebat nimic de copil. Nici măcar nu s-a uitat la el. S-a uitat la mine și a spus:
— Ai încuiat cheia o dată, nu de două ori. Mi-am dat seama.
Am râs. Un râs scurt, pe nas.
— Da. S-a stricat yala, am chemat un lăcătuș s-o schimbe. Noua cheie se învârte o singură dată.
A plecat. Pe palier, vecina de la șaisprezece, doamna Iliescu, mătura scările. Am auzit-o întrebându-l dacă mai stă mult, că a lăsat urme de noroi de la mașină.
Acum David are cinci ani. Când întreabă de tatăl lui, îi spun că tatăl lui a ales altceva. Nu-i spun ce. Când o să fie mare, o să decidă singur ce vrea să creadă.
În fiecare dimineață, beau cafeaua dintr-o singură cană. Pe blat e loc gol. Și e al nostru.
